În vocabularul primarului Sloboziei, criticii ajung ”neterminați”, ”nemernici”, ”mizerabili”, iar opiniile care îi displac pot fi expediate în categoria ”idioțeniilor”. O colecție de calificative care spune mai mult despre respectul celui care le folosește decât despre valoarea celor cărora le sunt adresate.
În celebra poveste a lui Hans Christian Andersen, un împărat atât de îndrăgostit de propria măreție încât nu mai deosebea lingușeala de adevăr ajunge să defileze gol prin fața supușilor, convins că poartă cele mai spectaculoase haine din lume. Doi șarlatani îi vânduseră iluzia unui veșmânt pe care numai proștii și cei nepotriviți pentru funcțiile lor nu-l puteau vedea, iar curtenii, sfetnicii și demnitarii, prea preocupați să nu pară incapabili și să nu-și piardă privilegiile, se întrecuseră în admirație pentru o țesătură inexistentă. Până când un copil, neștiutor al regulilor nescrise ale lingușelii de palat, spune ceea ce toată lumea vedea, dar nimeni nu îndrăznea să rostească: împăratul era în pielea goală.
Povestea lui Andersen este despre vanitate, putere și complicitatea celor care preferă să aplaude o minciună decât să riște neplăcerile provocate de adevăr. Dar, mai ales, despre ridicolul unui conducător care ajunge să creadă atât de mult în propria imagine încât realitatea devine o ofensă personală.
Privit prin această parabolă, discursul primarului Alexandru Potor despre contestatarii săi capătă un înțeles delicios de amar. Nu știm câți dintre cei din jurul său îi confirmă fiecare convingere și nici câți ar îndrăzni să-i spună că greșește. Știm însă ce vocabular folosește când vorbește despre cei care îl critică: ”neterminați”, ”nemernici”, ”mizerabili”, în vreme ce ”idioțeniile” completează arsenalul unei retorici în care disprețul pare să țină locul explicațiilor. Ca și cum problema împăratului n-ar mai fi că lumea îl vede dezbrăcat, ci că lumea are neobrăzarea să se uite.
Să fii primar și să îi numești ”neterminați” pe oamenii care te contestă presupune o formă de aroganță greu de împachetat în discursurile despre grija față de comunitate. Mai ales când comunitatea respectivă îți plătește, prin contribuțiile sale, funcționarea instituției pe care o conduci. Îți finanțează administrația, îți suportă deciziile, îți plătește greșelile și își duce existența printre consecințele hotărârilor pe care le iei. Iar când îndrăznește să spună că nu este mulțumită, descoperă că primarul are și o altă competență, probabil neprevăzută în fișa postului: aceea de a evalua cât de terminați sunt cetățenii.
Ce splendidă răsturnare a democrației! Omul ales să răspundă în fața comunității ajunge să îi pună comunității note la purtare. Cel care ar trebui să asculte nemulțumirile preferă să judece caracterul nemulțumiților. Iar primăria, instituția în care cetățeanul ar trebui să intre cu sentimentul că este acasă, riscă să capete aerul unui palat în care musafirii nepoftiți sunt tolerați numai dacă au slugărnicia să nu îl contrazică pe împărat.
Potor ar trebui să afle că slobozenii nu îi datorează iubire. Nici admirație, nici aplauze, nici recunoștință. Cetățenii nu sunt obligați să îi admire proiectele, să îi accepte explicațiile sau să considere fiecare lucrare făcută din bani publici un dar personal coborât din generozitatea edilului. Oamenii au dreptul să fie nemulțumiți, încăpățânați, suspicioși și chiar nedrepți în evaluările lor, după cum primarul are dreptul să îi contrazică și să le demonstreze că greșesc. Dar nimeni nu i-a acordat lui Alexandru Potor, odată cu mandatul de primar, și dreptul de a decide cine dintre locuitorii orașului este o ființă umană suficient de ”terminată” pentru a avea o opinie.
Cuvintele ”nemernici” și ”mizerabili” sunt cu atât mai revoltătoare cu cât mută discuția dinspre administrație către moralitatea celor care o contestă. Nu mai contează ce întreabă cetățeanul, ce reclamă sau ce argumente aduce. Important devine că, în ochii celui criticat, omul este nedemn. Odată lipită această etichetă, orice nemulțumire poate fi tratată ca o manifestare de rea-credință, orice insistență ca o provocare, orice dezacord ca o ofensă. Primarul nu mai trebuie să câștige disputa prin argumente, fiindcă încearcă să o câștige prin descalificarea adversarului.
În Slobozia trăiesc oameni care muncesc, plătesc taxe, își cresc copiii, își îngrijesc părinții și încearcă să își ducă viața într-un oraș ale cărui probleme nu dispar odată cu închiderea ușii cabinetului primarului. Unii dintre ei pot greși. Alții pot exagera. Pot exista critici formulate din antipatie politică, din interes personal sau din necunoașterea faptelor. Nimic din toate acestea nu transformă automat insulta în răspuns legitim. Un primar care se consideră nedreptățit are la dispoziție documente, cifre, explicații, dezbateri și toate resursele instituționale necesare pentru a-și apăra deciziile. Când alege să își caracterizeze contestatarii prin asemenea cuvinte, nu demonstrează că aceștia nu au dreptate. Demonstrează doar cât de puțin respect este dispus să le acorde.
Și poate că tocmai aici se vede cel mai limpede cât de periculoasă devine personalizarea puterii locale. Alexandru Potor pare să privească anumite critici ale administrației ca pe niște atacuri împotriva propriei persoane, de parcă între el și Primăria Slobozia nu ar mai fi nicio diferență. De parcă orașul ar începe odată cu mandatul său și s-ar termina la ușa biroului său. De parcă a contesta o decizie administrativă ar însemna să comiți o impietate împotriva celui care a semnat-o.
Numai că Slobozia nu este Alexandru Potor. Slobozia a fost aici înaintea lui și va rămâne aici după ce va pleca din funcție. Cu străzile ei, cu cartierele ei, cu problemele ei și, mai ales, cu oamenii ei. Inclusiv cu cei pe care primarul îi consideră astăzi ”neterminați”, ”nemernici” sau ”mizerabili”.
Acești oameni nu locuiesc în oraș prin bunăvoința primarului. Nu își exercită drepturile cu aprobarea lui și nu trebuie să prezinte certificat de bună purtare pentru a cere explicații despre felul în care sunt administrați banii publici. Ei nu sunt supușii unei autorități personale, ci cetățenii unei comunități democratice, iar Alexandru Potor este obligat, prin mandatul său public, să le reprezinte interesele. Inclusiv atunci când îl enervează. Mai ales atunci când îl enervează.
Respectul nu se obține din funcție, nu se votează odată cu buletinul introdus în urnă și nu poate fi impus prin hotărâre de Consiliu Local. Respectul se câștigă inclusiv prin felul în care tratezi omul care te contrazice, prin răbdarea cu care îi răspunzi și prin decența cu care accepți că nu toată lumea este impresionată de propria ta importanță.
În administrația publică, hainele împăratului sunt competența, transparența, rezultatele și respectul față de cei administrați. Nu pot fi înlocuite la nesfârșit cu discursuri, fotografii, ceremonii și aplauze. Iar atunci când un cetățean îndrăznește să arate că între imaginea oficială și realitatea trăită de el este o diferență, nu devine automat nici ”neterminat”, nici ”nemernic”, nici ”mizerabil”.
Slobozenii nu au nevoie de un primar care să le certifice valoarea umană. Au nevoie de unul care să își justifice valoarea administrativă. Iar examenul acesta nu îl dau cetățenii în fața lui Potor, ci Potor în fața cetățenilor. În fiecare zi de mandat.










