Într-o lume globalizată, în care interdependențele economice, politice și militare au devenit reguli ale supraviețuirii și ale jocului internațional, suveranismul a deveni cea mai seducătoare himeră a războiului hibrid cu care imperiile răului își curtează, în fază de preludiu, țintele de expansiune. În special pentru națiunile mici, care își așteaptă rândul la cuvânt printre uriașii sistemului global, suveranismul apare ca o promisiune de demnitate, de autonomie, de întoarcere la o mitologică vreme când acestea ”erau stăpâne la ele acasă”. Dar ce se întâmplă când această dorință interesat inseminată este confruntată cu realitatea dură a geografiei și a istoriei?
Să luăm exemplul României, țară care, de-a lungul veacurilor, prin provinciile sale, nu a fost niciodată cu adevărat suverană, ci mereu a oscilat între sferele de influență ale Marilor Puteri. De la dominația otomană la protectoratul rusesc, ori de la tutela austro-ungară, prin influența franco-germană interbelică, către deceniile irosite sub cizmă sovietică, de la adăpostirea sub umbrela strategică a SUA la integrarea în structurile comunitare europene, istoria României este o succesiune de repoziționări forțate de împrejurări. O sumă de legitimări ale hegemonilor vremelnici, pe care românii și le-au asumat, atenție, având iluzia libertății de a alege, nu din proprie voință, ci din lipsă de putere.
Există în România o formă ciudată de amnezie geopolitică, amestecată cu o autosuficiență de mahala care, periodic, împreună, mixate cu ignoranța proverbială a băștinașilor, produc câte o efuziune patriotardă. La televizor, pe rețelele sociale, în Parlament, în cârciumi și pe marginea șanțului, același refren: „Să fim suverani! Să ne luăm țara înapoi!”. Dar când au devenit provinciile românești „o țară” și când aceasta a fost cu adevărat „a noastră”?
Istoric vorbind, Moldova, Ardealul și Țara Românească au avut destinele unor oameni născuți cu chirie în camerele unui apartament răsărit între Imperii. N-au fost niciodată suverane. S-au situat mereu pe un culoar de trecere sau la o intersecție pentru interesele altora. Și-au târât demnitatea între ciocanul otoman și nicovala țaristă, între halebarda austriacă și biciul sovietic, iar după 1918, ajunse ”o singură Țară” tocmai prin grația puterilor europene slăbite de război, s-au așezat smerite la masa occidentală, cu o expresie ușor pierdută, neștiind dacă această pronie chiar li se cuvenea sau doar au fost băgate, interesat, în seamă.
Azi, suveranismul sună bine în campanii electorale și în meme-uri cu daci digitalizați. În practică însă, el e doar o mască sub care stă o societate sfâșiată între două instincte: unul visceral, afectiv, care se agață de simboluri, și altul pragmatic, care știe că fără NATO și UE am fi o frunză în bătaia furtunii rusești. Și tot azi, din păcate, primul instinct urlă mai tare.
Cu un popor care și-a aflat trecutul din Povestirile Istorice ale lui Dumitru Almaș sau din filmele de propagandă ale lui Sergiu Nicolaescu, și cu o masă de alegători pentru care Mihai Viteazul are barba lui Amza Pellea iar legionarii ”paraipani” privirea lui Gheorghe Dinică, România de azi este ținta perfectă pentru suveranismul de import rusesc. E obosită de sărăcie, frustrată de promisiuni neîmplinite și are un sistem imunitar civic extrem de slăbit. Propaganda suveranistă, cu iz de samagon și icoană, se infiltrează cu ușurință în orice nație care învață istoria după ureche și politicul din bârfe. În acest climat, ideea că „străinii ne conduc” prinde repede rădăcini. Degeaba explici că fondurile europene au construit drumuri, spitale, școli. Emoția bate rațiunea. Iar „colonialismul UE” e un slogan mult mai simplu de digerat decât „fonduri structurale nerambursabile”.
Dar ce ar însemna, concret, să fim „suverani”, așa cum intoxică trompetele propagandistice rețelele sociale? Să ieșim din Uniunea Europeană și să producem propriile noastre microcipuri și avioane? Să renunțăm la scutul de la Deveselu și să ne apărăm cu buzduganul strămoșesc? Să rupem cu Occidentul decadent și să ne închinăm Estului mesianic? Pentru că, să nu ne amăgim, suveranismul promovat azi în România nu e unul de tip elvețian sau norvegian. E o păcăleală cu borș rusesc. Nu suveranitate autentică, ci o capcană geopolitică, în care cel care vrea să ne mai „elibereze” o dată, ne va fura, din nou, și ceasul, și femeia și cheia de la beci.
Realitatea, cum spuneam, e că această formă de suveranism nu vine cu vreun plan economic, ci cu o mitologie primitivă. Nu propune o strategie de dezvoltare, ci o revenire la glie, la tradiție, la sarmale și icoane, la caftitul copiilor și nevestei cu parul și la uciderea porcului cu cuțitul în gât. Nu produce industrie, ci produce dușmani: Bruxelles, Soros, multinaționalele, vaccinul, Occidentul în general. Nu construiește nimic, ci dinamitează tot ce mai ținea firav țara asta în echilibru: educația critică, încrederea în instituții, colaborarea transnațională.
În aceste condiții efectul asupra societății este devastator. România este mai divizată ca oricând. Avem o clasă urbană pro-europeană, digitalizată, cu valori moderne, și un bazin rural tradiționalist, rigid și nu conservator, hrănit zilnic cu informații toxice. Nu mai există consens nici măcar pe întrebările fundamentale: cine suntem, ce vrem, încotro ne îndreptăm? Iar în această confuzie identitară, apare oportun suveranismul ca refugiu, ca balsam pentru eșecul colectiv.
Ce nu ne spun predicatorii suveranității este că libertatea absolută a unei țări mici nu există. Suveranitatea în secolul XXI nu înseamnă izolare, ci abilitatea de a-ți afirma interesele într-o lume în care toți sunt conectați. A fi suveran azi înseamnă să negociezi inteligent în cadrul alianțelor, nu să urli patetic că „nu ne mai vindem țara”, în timp ce o abandonezi, bucată cu bucată, manipulării emoționale și prostiei organizate.
Adevărul, oricât de greu de digerat, este că România nu își permite luxul suveranității absolute, cum nu și l-a permis niciodată în istoria sa. Nu am avut și nu avem nici acum infrastructura, economia, armata, sistemul educațional sau resursele umane pentru a sta în picioare singuri, într-un colț de hartă unde istoria nu are niciun respect pentru neputință. Dar avem, în schimb, o capacitate infinită de a ne minți frumos.
Suveranismul românesc nu e un proiect, e o poveste de adormit electoratul. Un calmant ideologic pentru cei obosiți de complexitatea lumii moderne. Și, poate cel mai grav, este o punte periculoasă către influențe ostile, care știu exact ce butoane să apese într-o țară în care emoția bate tot. Iar când emoția este manipulată, suveranitatea e primul lucru care moare. În tăcere și în genunchi. Sau în aplauze…
