Sunt dintre aceia care nu se mai regăsesc în nimic din ce înseamnă astăzi „mainstream politic”. Nu visez la revenirea social-democrației cu iz de FSN, nu tresar la sloganurile liberalilor îmbătrâniți în privilegii și nici nu aștept salvarea dinspre Bruxelles sau dinspre progresismul globalist care ne cere, aproape ritualic, să renunțăm la tradiții, la identitate, la bun-simț.
Nu, nu sunt „de stânga”, și nici complexitatea conceptului de „dreaptă reflexă” nu am reușit, deocamdată, să o pătrund. Sunt, dacă vreți, un om care își dorește normalitate. Un om care, pe 18 mai, nu ar vota cu candidatul AUR, însă nu neapărat pentru ceea ce înseamnă omul Simion, ci mai degrabă pentru ceea ce s-a dezvoltat în jurul lui, în ultimii ani.
Am înțeles, și chiar respect, nevoia unei alternative. România are nevoie disperată de o ieșire din bucla neîncrederii cronice, a complicității instituționale și a promisiunilor expirate. Dar între a cere o schimbare și a o înlocui cu suma unor live-uri haotice, regizate pe Facebook, e o distanță pe care-o simt extrem de dificil de traversat. Dacă aș mai adăuga și demența delirantă a spectrului numit Călin Georgescu, mai că aș umple cu mine antipersonal întreaga punte, de teamă ca nu cumva, vreodată, curiozitatea să mă îmbie să o iau la pas.
George Simion nu este un accident politic, ci un simptom. El este imaginea răspunsului visceral, emoțional, gălăgios, al unor pături sociale ignorate și pauperizate constant în șapte cincinale de ”democrație”. Este răspunsul furiei și al frustrărilor acumulate de cei pe limba cărora guvernările de până în prezent nu au avut vreme să vorbească. Problema este că în locul unui proiect coerent, din zona autointitulată ”naționalistă” primim doar zgomot, circ și amenințări, și nu oferte decente, raționale și oportune. În locul unei mișcări reformatoare, ”grație” lui Georgescu, ne alegem doar cu un fan-club imprevizibil, agresiv, uneori de-a dreptul periculos. Iar călare pe acest val de nemulțumire, spuma oprobiului catalizat, în laboratoarele SVR, de muscalii lui nea Călin, îi terfelește lui George Simion costumul impecabil de lider, croșetându-i doar o salopetă de vremelnic agitator.
Susținătorii lui Simion nu sunt, în marea lor majoritate, oameni cu care poți purta o conversație calmă despre viitorul țării. Sunt impulsivi, de multe ori violenți, complet lipsiți de nuanță. Argumentul le e străin, gândirea critică le e suspectă, iar orice opinie diferită e considerată de ei trădare. Se hrănesc din indignare, se adapă cu ignoranță și ar da totul jos, fără a produce nimic care să umple golurile, doar pentru a experimenta voluptatea bolnavă a victoriei pumnului.
Nu e nevoie să fii vreun progresist militant ca să te temi de acest tip de toxicitate colectivă. Și da, o spun limpede: nu mă regăsesc nici în tabăra multiculturalismului și a diversității impuse cu aplauze, și nici în marșul identitar orchestrat cu pancarte și sloganuri fundamentaliste. Nu cred în ideologia sexomarxistă, care încearcă să anuleze orice reper clasic, dar nici în teatrul ieftin al unei „Românii Mari” reinventate de Putin, pentru TikTok, cu degetul său mic cu unghie lungă numit Călin Georgescu.
Problema cu George Simion sunt tocmai oamenii de care s-a lăsat înconjurat. Și nu doar atât, ci și reprezentat, ba chiar impersonat. Oameni care nu vor de fapt să schimbe sistemul – ci doar să fie în fruntea lui. Oameni care nu sunt reformatori, ci doar oportuniști cu fler. Ticăloși fără viziune, dar cu microfon și misiune, care nu propun soluții, ci caută țapi ispășitori pentru eșafodul însângerat, menit să sature mulțimea cu circ, câtă vreme e atât de goală cămara cu pâine.
Azi cel puțin, România are nevoie de altceva. De calm. De construcție. De repere. De o dreaptă autentică, care nu confundă valorile conservatoare cu isteria și tradiția cu intoleranța. De lideri, nu de agitatori la umbra trolilor cu pantaloni roșii. De conducători care știu că forța nu stă în vocea ridicată, ci în tăcerea bine asumată.
Azi cel puțin, George Simion nu e acel lider. Nu pentru că ar fi prea radical, ci pentru că încă se dovedește a fi, pe fond, influențabil, manipulabil, superficial. Iar eu, unul, nu mai am timp de superficialități.
