Numai că Pahonțu nu este excepția. Pahonțu este regula dusă până la capăt. Noi suntem Pahonțu!..
De decenii întregi, generații întregi de președinți, premieri, miniștri, șefi de partide și politicieni de toate culorile au trecut prin fața Serviciului de Protecție și Pază, iar omul a rămas acolo. Regimurile s-au schimbat, platformele și doctrinele s-au schimbat, lozincile s-au schimbat, ba chiar și aliații și adversarii s-au schimbat de mai multe ori între ei. Nu și Pahonțu.
Fapt pentru care, înainte să ne întrebăm ce ar putea spune vreodată Pahonțu despre toți cei pe care i-a păzit, i-a vegheat, i-a îndrumat sau i-a ghidonat, ar trebui să avem curajul să ne întrebăm ceva mai neplăcut: azi, ce ar putea spune Pahonțu despre noi?
Despre românul căruia îi place să creadă că detestă securismul, dar are o pasiune nestăvilită pentru pile, relații și sinecuri. Despre băștinașul care urăște vocal privilegiile altora, dar ar da orice să aibă și el unul. Despre zmeul în ițari și opinci care înjură combinațiile, până când ajunge el însuși să aibă nevoie de o relație. Despre comentatorul vehement de rețea, care se înfoaie împotriva telefonului ”dat unde trebuie”, până în ziua în care propriul copil are nevoie de un loc, propria firmă are nevoie de o autorizație sau propria sa amendă trebuie făcută dispărută. Atunci, brusc, principiile intră în concediu.
Noi vrem instituții puternice, dar numai când îi controlează pe ceilalți. Vrem lege aplicată fără milă, dar când ajunge la poarta noastră descoperim circumstanțele atenuante. Cerem transparență de la stat, dar ne construim existența socială din combinații, recomandări, intervenții și ”știu eu pe cineva”.
Azi, în România, nu se mai întreabă decât în corespondența electronică dacă ceva este legal sau nu. Cel mai frecvent se sună pe WhatsApp sau Signal și se pune problema dacă un anumit aspect ”se poate rezolva”. Și aici începe Pahonțu. Nu la poarta SPP. În noi. În reflexul nostru de a respecta mai mult omul cu acces decât omul competent. În fascinația provincială pentru cel care ”are intrări”. În admirația prost mascată pentru cel despre care se spune că știe multe, poate multe și sună unde trebuie. În spaima aproape medievală față de instituțiile de forță și în respectul nostru automat pentru oricine pare să aibă cheia unei uși pe care ceilalți n-o pot deschide.
Ne place să blamăm sonor ”securiști”, dar trecem cu vederea faptul că în fiecare bloc există un mic Pahonțu. Administratorul care știe tot. Funcționarul care decide cui îi răspunde primul. Șefulețul care nu produce nimic, dar controlează informația. Primarul care confundă instituția cu propria sufragerie. Patronul care își ține oamenii în frică pentru că asta numește el autoritate. Politicianul local care nu știe să construiască nimic, dar știe pe cine să sune. Jurnalistul care nu mai este interesat de cât adevăr pune în pagină, ci de cine se va supăra dacă își publică articolul. Cetățeanul care, când vede o nedreptate, nu se întreabă cum o oprește, ci caută febril să se convingă că aceasta nu îl afectează personal.
Asta este România lui Pahonțu. Și tocmai de aceea Pahonțu rezistă.
Nu pentru că un singur om ar avea puteri supranaturale. Nu pentru că ar exista neapărat un dosar fermecat în care sunt adunate secretele tuturor președinților României. Explicațiile spectaculoase sunt întotdeauna mai seducătoare decât cele simple. Explicația simplă este că sistemele nu păstrează, zeci de ani, oameni care le sunt complet străini. Îi păstrează pe cei care le seamănă, pe cei care le înțeleg reflexele, pe cei care nu tulbură mecanismul.
Iar mecanismul românesc are o caracteristică remarcabilă: toată lumea promite să demonteze sistemul înainte de alegeri și aproape toată lumea învață să-l folosească după.
Venim cu reforma în gură și plecăm cu protocolul în buzunar. Intrăm pe ușă urlând împotriva ”statului paralel” și, odată ajunși la putere, constatăm că statul paralel are scaune confortabile, mașini bune și numere de telefon extrem de utile. Venim să curățăm instituțiile și descoperim rapid că e mult mai comod să le moștenim.
Pahonțu este, în acest sens, mai puțin un om, și mai degrabă un monument. Monumentul continuității românești dintre regimuri care pretind că nu au nimic în comun. Monumentul politicianului care denunță puterea ocultă până când puterea ocultă îi ține umbrela. Monumentul cetățeanului care cere demolarea privilegiilor, dar numai după ce verifică dacă nu cumva poate primi și el unul.
De aceea ”noi suntem Pahonțu” nu este o figură de stil. Este un diagnostic.
Pahonțu este românul care a înțeles perfect că în țara asta funcția poate fi mai importantă decât mandatul, relația mai importantă decât regula, discreția mai valoroasă decât competența și supraviețuirea mai respectată decât caracterul.
Ca mici pahonți ce ne aflăm, n-om avea noi SPP și coloană oficială, dar tot mișcăm discret pe un grup secret de WhatsApp, tot avem ”o cunoștință” care rupe pe genunchi orice protocol de stat ori, în lipsa unor servicii din subordine, tot găsim un văr la Primărie, un fost coleg la Poliție și un prieten pe la spital care să ne ”rezolve”.
Din păcate, deși ne place să decretăm la frizerie, revoltați, că România nu funcționează după reguli, adevărul e diametral opus. Ba funcționează. Și nu oricum, ci fix după regulile noastre. Doar că asta-i partea aia grasă și urâtă din imaginea pe care ne-o desenează oglinda, răspunsul ăla pe care nu vrem să-l vedem, nu avem chef să-l știm, nu suportăm să-l auzim.
Nicio clasă politică nu poate menține la nesfârșit un anumit tip de sistem fără o societate care, într-o măsură suficient de mare, îl acceptă, îl reproduce sau visează să profite de el. Corupția mică hrănește corupția mare. Slugărnicia mică produce tirania mare. Tăcerea mică produce abuzul mare.
”Lasă că merge și așa” este primul articol din Constituția nevăzută a României. Iar ”nu mă bag, frate” este al doilea. De aceea schimbarea nu va începe printr-o ceremonie în care îl vom coborî pe Pahonțu de pe piedestal și vom așeza un alt nume pe ușă. Schimbarea va să înceapă când vom reuși să-l refuzăm pe Pahonțul din noi. Când nu o să mai admirăm șmecherul doar pentru că scapă. Când nu o să mai confundăm frica produsă altora cu autoritatea. Când omul competent va deveni mai respectat decât omul conectat. Când nu o să mai vrem un stat slab pentru noi și puternic doar pentru adversari. Când nu mai cerem instituții intransigente doar câtă vreme intransigența nu ne lezează.
Până atunci, putem schimba președinți, guverne, directori, uniforme și sigle. Pahonțu va rămâne. Poate nu cu numele ăsta. Poate nu în aceeași clădire. Dar va rămâne principiul. Fiindcă Pahonțu nu stă doar într-o funcție. Stă într-o cultură. Iar cultura asta am construit-o împreună, zi după zi, din mici lașități, mici aranjamente, mici complicități și marea noastră disponibilitate de a condamna exact acele lucruri de care am profita imediat dacă ni s-ar oferi ocazia.
Așa că, înainte să mai întrebăm cine îl ține pe Pahonțu acolo, poate ar trebui să privim ceva mai atent în oglindă. Știu, răspunsul cu siguranță e neplăcut. Noi îl ținem.
Pentru că, într-un fel pe care nu ne place să-l recunoaștem, noi suntem Pahonțu…
