Și-a construit apariția publică nu ca pe aceea a unui politician obișnuit, obligat să explice bugete, taxe, spitale, investiții sau politica externă, ci ca pe aceea a unui inițiat doxat coborât printre muritorii proști ca noaptea, pentru a le explica lucruri pe care ei, bieții, încă nu ajunseseră să le înțeleagă.
Nu era o candidatură, ne explica. Era o chemare. Și, pentru o vreme, chiar așa a arătat. Politicianul fusese înlocuit de un soi de personaj sacerdotal, cu voce joasă, privire fixă și propoziții livrate ca niște plăcuțe de la Delphi. România nu mai trebuia administrată, trebuia trezită. Apa nu mai trebuia doar băută, trebuia înțeleasă. Copiii nu mai trebuiau pur și simplu născuți, trebuiau crescuți și trimiși la școală cu cordonul ombilical nedetașat de origini. Piramidele își așteptau adevărata întrebuințare, aselenizarea devenea suspectă, iar banalitatea cotidiană era mereu la un PET distanță de conspirația planetară.
Apoi a venit dimineața de 21 septembrie și Universul a făcut ceea ce face Universul, de obicei, cu metafizicii politici care, între două deliruri publice, o mai ard în privat și cu câteva grupuri infracționale organizate: a trimis Poliția.
Imaginile de ieri au ceva din comediile românești pe care nici Caragiale n-ar fi îndrăznit să le scrie atât de fără perdea. Omul care vorbise despre destinul milenar al neamului, despre energiile subtile ale apei și despre marile taine ale existenței a fost oprit în drum spre bazin în ”dezabie” matinal, fără aură, doar în tricou și pantaloni scurți vișinii.
Vibrația a lăsat locul percheziției. Conștiința cosmică, procesului-verbal. Chemarea s-a făcut nevăzută în fața mandatului de aducere. Iar în locul acelui necuprins ”adevăr” despre care Călin Georgescu vorbea ca și cum ar fi avut un abonament personal la el, au apărut niște termeni mult mai prozaici: constituirea unui grup infracțional organizat, înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prejudiciu de peste 1,1 milioane de euro.
DIICOT l-a reținut pe ”Mesia în bermuder”, alături de omul de afaceri Ionel Rusen, procurorii anunțând că îi cercetează pentru constituirea unui grup infracțional organizat și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată. Ancheta descrie un mecanism prin care unui om de afaceri i-ar fi fost promis accesul la o finanțare externă, acesta transferând peste 1,1 milioane de euro. Georgescu beneficiază, firesc, de prezumția de nevinovăție, iar acuzațiile urmează să fie probate în justiție.
Dar prezumția de nevinovăție nu obligă pe nimeni la prezumția de orbire. Poți să nu știi astăzi dacă faptele descrise de procurori se vor confirma și, în același timp, să observi enorma distanță dintre icoana publică și decorul în care a ajuns ea să fie fotografiată. De o parte, omul care predica desprinderea de material, întoarcerea la rădăcini, adevărul, puritatea și salvarea spirituală. De cealaltă, procurori care vorbesc despre conturi, bani, garanții, finanțări și presupuse foloase patrimoniale.
E greu să găsești un drum mai scurt de la metafizică la contabilitate. Mai ales că, potrivit informațiilor făcute publice despre anchetă, la percheziții au fost ridicate inclusiv sisteme de bruiaj, documente de identitate false și dispozitive de stocare a datelor. Și aici începe să devină realmente savuros destinul politic al omului care ne explica lumea în frecvențe. De ce?
Pentru că apa poate avea, în universul lui Călin Georgescu, memorie. Un transfer bancar are însă extras de cont. Vibrația poate fi invizibilă. Traseul unui milion de euro către băncile din Geneva este, însă, oleacă mai evident. Firul divin poate scăpa examenului criminalistic. Un telefon, un document sau un hard-disk, ceva mai greu, iar dacă adevărul cosmic poate suporta interpretări, nu același lucru se poate spune și despre Codul de procedură penală, mult mai puține.
Stând strâmb și încercând să privim drept lucrurile, observăm că toată arhitectura lui Călin Georgescu a fost construită tocmai pe avantajul enorm al lucrurilor care nu pot fi măsurate. Cum măsori renașterea neamului? Cu ce instrument stabilești concentrația de conștiință dintr-un litru de apă? În această zonă, orice absurditate bine rostită capătă profunzime prin simplul fapt că nu există unitatea de măsură cu care s-o verifici.
Dosarele penale, însă, au prostul obicei de a funcționa invers. Aici se cam termină avantajul profetului. Nu pentru că profetul devine automat vinovat, ci pentru că limbajul său preferat devine inutil. Nu poți explica existența unui aparat de bruiaj prin memoria apei și nu poți răspunde unui extras bancar spunând că România este o poartă între dimensiuni. Poți încerca, desigur, dar există riscul ca procurorul să nu fie suficient de conectat la frecvență.
Călin Georgescu a avut un talent politic incontestabil pentru a transforma ceața în decor. A luat frustrări reale, neîncrederea în instituții, dezgustul față de politicienii clasici și foamea după o explicație simplă a unei lumi complicate și le-a îmbrăcat pe toate într-un limbaj emoțional, copiat din filme și din benzi desenate. Pentru un prezent cu confruntări penale, toate aceste abilități ale lui Georgescu sunt insuficiente. Ieri, omul care părea că levitează deasupra politicii românești a devenit pur și simplu un cetățean aflat într-o anchetă penală. Cu avocat. Cu procuror. Cu proces-verbal. Cu dreptul la tăcere. Cu prezumția de nevinovăție. Și cu pantaloni scurți, vișinii.
Poate că tocmai bermudele sunt fotografia perfectă a momentului. Nu pentru că îmbrăcămintea ar spune ceva despre vinovăție, ci pentru că sparge involuntar scenografia. Profetul fusese surprins în afara altarului. Fără lumină de studio, fără pădure, fără cal, fără discurs despre strămoși și fără muzică gravă peste imaginile de TikTok. Pur și simplu un tătăiț care mergea la bazin și pe care îl aștepta un dosar la DIICOT.
Altfel, Călin Georgescu este, astăzi, un inculpat care trebuie judecat după probe, nu după antipatii și nici după devoțiunea adepților săi. Tocmai de aceea spectacolul adevărat abia acum începe. Iar show-ul nu e acela al cătușelor, ci confruntarea dintre legenda pe care și-a construit-o și faptele pe care procurorii spun că le pot demonstra.
