Slobozia a început să miroasă. Nu metaforic. Nu literar. La propriu. În anumite dimineți, cartiere întregi ale orașului sunt acoperite de un miros greu de sulf și canal industrial. Locuitorii din zona Transmim îl cunosc deja prea bine: aerul devine irespirabil, geamurile se închid, iar oamenii ies în stradă cu aceeași întrebare pe buze: ce s-a mai deversat azi-noapte?
De luni de zile, mirosul apare în aceleași intervale, cu aceeași intensitate și cu aceeași consecință: un oraș întreg respiră aer de stație de epurare industrială. În mod curios, până deunăzi, când autoritățile și-au luat inimile în dinți și au început să sancționeze, explicațiile oficiale au fost mereu vagi, iar controalele instituțiilor statului păreau să producă mai multă hârtie decât soluții.
Ce a devenit, totuși, evident în toată această perioadă? Faptul că problema Sloboziei nu este doar una de mediu. Ci, mai ales, în mod evident, o problemă de sistem.
În jurul problemelor de epurare și a activităților conexe de la Slobozis s-a format, în ultimii ani, o rețea de interese care amestecă administrația publică, operatori economici și o tăcere instituțională suspect de disciplinată. În centrul acestei povești apar, inevitabil, câteva nume: SC Urban SA, operatorul serviciilor publice, primarul Alexandru Potor, responsabil politic pentru funcționarea orașului, și cercul de apropiați și parteneri de afaceri care gravitează în jurul acestor decizii.
În tot acest context, ancheta de față încearcă să răspundă la două întrebări simple: de ce miroase Slobozia, și, mai ales, cine câștigă din acest miros.
În capitolele următoare vom analiza, pas cu pas, ”contribuția” fiecăruia la acest mecanism: cum funcționează stația de epurare, ce rol joacă operatorii implicați și cum au ajuns deciziile administrative ale orașului să coincidă atât de convenabil cu interesele unor actori privați.
Pentru că, uneori, un miros persistent nu este doar o problemă tehnică. Uneori este urma unei combinații.
Cum funcționează stația de epurare a SC Urban (sau, mai exact, cum nu funcționează)
În teorie, stația de epurare a municipiului Slobozia, administrată de SC Urban SA, ar trebui să fie instalația care curăță apa uzată a orașului înainte ca aceasta să ajungă în emisar. În practică, controalele de mediu au arătat un tablou mult mai simplu și mult mai îngrijorător: o instalație exploatată defectuos, cu echipamente nefuncționale și cu etape tehnologice care fie nu funcționează, fie nu sunt utilizate deloc.
La treapta mecanică, prima etapă a epurării, inspectorii au constatat echipamente esențiale defecte sau scoase din uz: grătare nefuncționale de ani de zile, instalații degradate pentru separarea grăsimilor, decantoare neutilizate și chiar aparatura care ar trebui să măsoare debitul de apă influentă scoasă din funcțiune. Cu alte cuvinte, nici măcar cantitatea de apă care intră în stație nu putea fi determinată corect.
O situație mai bună nu s-a găsit nici la treapta biologică, acolo unde ar fi trebui să aibă loc procesul propriu-zis de epurare. Deși s-au făcut investiții pentru modernizarea sistemului de aerare, o linie biologică nu era utilizată deloc, iar cealaltă funcționa impropriu, cu echipamente nefuncționale și fără un registru de mentenanță al stației.
Despre o eventuală treaptă chimică, care să acționeze asupra unor eventuale deversări de ape uzate, provenite din neutralizarea unor deșeuri de către terți contractori, nu are rost să mai vorbim. Aceasta nu există pur și simplu.
Stația care putea fi cumpărată. Dar nu trebuia.
Paradoxul poveștii apare în urmă cu aproximativ trei ani, exact în momentul în care SC Urban SA începea să capete, sub bagheta tandemului Stoicescu – Potor (pe atunci administrator al județului) dimensiunea unui jucător regional pe piața apei, canalizării și epurării, grație extinderii și sprijinului acordat de Consiliul Județean Ialomița.
În mod logic, un operator care își consolidează poziția regională încearcă să își întărească infrastructura, iar în anul 2023 a apărut și oportunitatea care, într-o logică administrativă normală, ar fi trebuit analizată foarte serios: achiziția stației de epurare a fostului combinat chimic Chemgaz.
În 2023, cum spuneam, lichidatorul combinatului, Expert Insolvență SRL, transmite o ofertă către Primăria Slobozia. Propunerea era directă și, după cum recunoaște chiar primarul municipiului de la acea vreme, Dragoș Soare, extrem de avantajoasă. Stația putea fi cumpărată ”la un preț modic și chiar cu plata în rate”. Fostul primar spune că a procedat firesc: a întrebat conducerea operatorului regional dacă o asemenea achiziție ar fi utilă pentru Urban. ”Mi s-a părut normal să îl întreb pe managerul Urban, Adrian Stoicescu, dacă această achiziție ar fi oportună pentru operatorul regional însă, aflând de la domnia sa că stația de epurare a Combinatului nu prezintă interes, am declinat oferta lichidatorului”, a explicat ulterior Dragoș Soare.
Deci, declarația lămurește un lucru foarte clar. Deși pauper la nivel de dotări și performanțe tehnice, Urban Slobozia nu a vrut să cumpere stația. Și aici apare prima întrebare serioasă din această poveste. Cum se face că un operator regional, care se confruntă cu deficiențe evidente la propria stație de epurare, refuză o infrastructură industrială existentă, disponibilă la preț modic și cu plata în rate?
Explicațiile oficiale lipsesc. Dar, în lumea combinațiilor locale, există întotdeauna și o altă ipoteză, una pe care nimeni nu o formulează public, dar pe care toată lumea o știe. Cea în care un activ refuzat oficial devine, ulterior, mult mai valoros dacă ajunge mai întâi în mâinile potrivite.
Poate cineva să bage mâna în foc că ideea cumpărării stației prin intermediari și introducerea acesteia ulterior, în relații contractuale cu Urban Slobozia, nu ar fi putut încolți în ograda tandemului Stoicescu – Potor? Noi nu credem. Iar ceea ce a urmat după refuzul din 2023 ne-a dat dreptate să nu mergem ”pe fenta” refuzului nevinovat.
Cum se înfiripă ”coincidența”…
Extrem de interesant, la câteva luni de la discuția dintre primarul Soare și lichidatorii Chemgaz, mai precis pe 6 septembrie, lua ființă societatea Clean Cyclo SRL, avându-l ca asociat principal pe Denis Hann Răducanu, nimeni altul decât fiul cel mic al executorului judecătoresc Bogdan Răducanu, considerat ”executorul de casă” al Urban Slobozia SA, din pricina numărului mare de acțiuni specifice pe care le exercită în relațiile Urban-ului cu asociațiile de proprietari și terții contractuali. Însă și mai interesant este faptul că nou înființata Clean Cyclo SRL și-a stabilit sediul social în Municipiul București, Sector 2, Șoseaua Mihai Bravu nr.123-135, Bl.D11, Sc.B, Et.1, Ap.4, adică fix în apartamentul în care își mai avea sediul social SC Quasar Agency SRL, agenția imobiliară la care, printre alții, erau asociați Alexandru Potor, acum primar al Sloboziei și PSD pentru Primărie și, surpriză, Gabriel Robert Răducanu, nimeni altul decât fiul cel mare al aceluiași Bogdan Răducanu, considerat, cum spuneam, ”executorul de casă” al Urban Slobozia SA.
Nu vi se pare interesant? Să fie doar o nevinovată coincidență? Haideți să vedem ce urmează…
Pe 18 octombrie 2023, Expert Insolvență SRL, în calitate de lichidator judiciar al Chemgas Holding Corporation, anunță organizarea unei licitații publice pentru vânzarea activului numit ”Stația de Epurare Slobozia”, iar activul este adjudecat de chiar SC Clean Cyclo SRL, exact firma care nu exista cu câteva săptămâni înainte.
Firmă fără istoric financiar, controlată de fiul executorului care lucra constant cu Urban, societate care își stabilise sediul social în același apartament în care apărea și agenția imobiliară de care era legat numele lui Alexandru Potor.
În acel moment, refuzul Urban din primăvara lui 2023 începe să capete o lumină diferită. Pentru că stația de epurare care ”nu prezenta interes” pentru operatorul regional ajunge, în mod surprinzător, în proprietatea unei firme nou înființate, conectată direct la oameni care gravitează în jurul administrației și al operatorului public.
Coincidență? Nu știm. Pentru că, în poveștile administrative din România, atunci când prea multe coincidențe apar în același loc și în același timp, de obicei nu este vorba despre noroc.
Ci despre planificare. Iar povestea Clean Cyclo abia începe.
Cum a trecut Clean Cyclo de la acte, direct la fapte
După ce a pus mâna pe stația de epurare a fostului combinat Chemgaz, Clean Cyclo SRL începe să evolueze într-un mod care, pentru cine urmărește atent lumea afacerilor locale, nu mai pare deloc surprinzător.
Ca în multe alte povești similare, urmează o etapă de reconfigurare discretă.
Firma își schimbă sediul inițial, iar structura acționariatului începe și ea să se transforme. Din peisaj dispare Denis Hann Răducanu, acționarul inițial al companiei și fiul executorului judecătoresc Bogdan Răducanu — omul despre care, în Slobozia, se spune de ani buni că este ”executorul de casă” al Urban SA, compania municipală implicată în numeroase proceduri de recuperare a debitelor.
Ieșirea lui Răducanu din firmă nu înseamnă însă și o ruptură de ecosistemul de relații din jurul Urbanului. Din contră. În locul său apare Dan Aurelian Manea.
Un nume care, pentru cine cunoaște puțin istoria personală a conducerii Urban Slobozia, nu este deloc întâmplător. Manea este fost coleg de generală cu două personaje – cheie din această poveste: Adrian Stoicescu, directorul Urban SA, și Alexandru Potor, actualul primar al municipiului Slobozia.
Mai mult decât atât, la momentul intrării în Clean Cyclo, Dan Aurelian Manea ocupa o poziție importantă chiar în interiorul companiei publice: director de dezvoltare al SC Urban SA Slobozia.
Odată cu această mutare, Manea nu devine doar acționar al Clean Cyclo, ci și administrator al societății. Iar de aici lucrurile capătă o geometrie instituțională interesantă.
Pe de o parte, Manea rămâne director de dezvoltare în cadrul Urban, operatorul regional de apă, canalizare și epurare. Pe de altă parte, devine administrator și acționar într-o firmă privată care deține o stație de epurare industrială în Slobozia. Cu alte cuvinte, omul responsabil de dezvoltarea infrastructurii unei companii publice ajunge să fie, simultan, și vecin industrial, și potențial partener de afaceri sau competitor cu aceeași companie.
O poziționare care, în termeni mai puțin eleganți, înseamnă că directorul unei firme publice ajunge să se afle, în același timp, de ambele părți ale mesei.
În acel moment, Clean Cyclo trece definitiv din zona ”coincidențelor administrative” în cea a unei afaceri perfect integrate în ecosistemul Urban.
Iar întrebarea care începe să se contureze devine din ce în ce mai clară: a fost stația de epurare a Chemgaz refuzată de Urban pentru că nu prezenta interes, sau pentru că era mult mai utilă după ce ajungea în mâinile potrivite?
Momentul în care afacerea începe să curgă. Și să miroasă tot mai tare.
În august 2024, Clean Cyclo, proprietara stației de epurare a fostului combinat Chemgaz, aceeași infrastructură care cu un an înainte ”nu prezenta interes” pentru operatorul regional, semnează primul contract chiar cu Urban SA.
Obiectul contractului este simplu și, în același timp, revelator. Clean Cyclo urma să desfășoare activități de colectare și neutralizare a unor deșeuri periculoase și nepericuloase, iar apele rezultate din aceste procese, pre-epurate, urmau să fie descărcate în stația de epurare a municipiului Slobozia, adică exact în instalația administrată de Urban, în condițiile în care, atenție, Stația municipală nu are o treaptă chimică care să asigure deplina neutralizare a apelor reziduale înainte de deversarea în Ialomița.
Cu alte cuvinte, infrastructura care fusese refuzată inițial de operatorul public ajunge, după un scurt ocol printr-o firmă privată conectată la cercul Urbanului, să devină o verigă intermediară într-o relație contractuală cu aceeași companie publică.
În orice manual de economie administrativă, această succesiune de evenimente ar ridica, cel puțin, câteva întrebări despre conflictul de interese și despre modul în care infrastructura industrială ajunge să fie valorificată în jurul unei companii publice. La Slobozia însă, lucrurile par să fi decurs fără prea mult zgomot.
Iar contractul din august 2024 marchează momentul în care Clean Cyclo trece definitiv din statutul de firmă apărută din coincidențe administrative în cel de actor economic integrat în circuitul de epurare al orașului.
Doar că această integrare mai produce un efect. Doi ani mai târziu, odată cu începerea acestor activități de neutralizare și descărcare a apelor pre-epurate, în Slobozia începe să apară tot mai frecvent un fenomen pe care locuitorii îl descriu în termeni mult mai simpli decât orice raport tehnic: orașul începe să miroasă. Nu doar afacerea…
Instalarea lui Potor și momentul în care Urban începe să ”decarteze” către firmele asociate cu Clean Cyclo
Pe măsură ce ne uităm mai atent la structura Clean Cyclo, apar și alte conexiuni interesante. De această dată, nu prin prietenii din copilărie sau prin poziții administrative, ci prin acționariat. În companie o găsim pe Elena Balaș, care deține 33% din părțile sociale ale Clean Cyclo. O prezență aparent discretă, dar care deschide ușa către o mică familie de firme cu profil aproape identic.
Prima dintre ele este Clean Otter, societate în care Elena Balaș apare ca și co-asociat împreună cu Marian Balaș, cel mai probabil soțul său. A doua este Calypso Mono, firmă la care Marian Balaș figurează ca asociat unic.
Pe scurt, în jurul Clean Cyclo apare un mic cluster de firme care activează în același domeniu: servicii legate de canalizare, epurare, inspecții tehnice și gestionarea apelor uzate, și care vor fi plătite generos de SC Urban din banii slobozenilor.
Concret, din 2024, imediat după instalarea lui Alexandru Potor la conducerea administrației locale, Urban începe să direcționeze, prin achiziții directe, sume consistente către firmele din acest cerc.
Primul episod apare în noiembrie 2024, când Urban atribuie firmei Calypso Mono un contract de aproximativ 39.000 de euro, pentru servicii de inspecție video a conductelor. Seria continuă în 20 martie 2025, când Urban acordă, tot prin achiziție directă, un contract de 53.000 de euro către Clean Otter, pentru servicii de vidanjare a apei uzate și a depunerilor grosiere din chesoane și SPAU-uri.
La doar câteva zile distanță, pe 9 aprilie 2025, aceeași companie municipală mai virează 54.000 de euro, din nou către Clean Otter, pentru servicii de curățare și spălare a canalizării municipiului Slobozia.
Iar în iunie 2025, Urban le mai atribuie partenerilor din Clean Otter încă un contract de aproximativ 54.000 de euro, tot prin achiziție directă și tot pentru servicii de inspecție video a conductelor.
Dacă tragem linie, tabloul devine clar: 39.000 euro pentru Calypso Mono, plus două plăți de câte 54.000 de euro și una de 53.000 către Clean Otter, în total, 200.000 de euro, adică aproximativ un milion de lei, ajung, într-un interval relativ scurt, în conturile a două firme conectate prin acționariat la ecosistemul Clean Cyclo.
Adică exact compania care, să nu uităm, operează stația de epurare pe care Urban nu a vrut să o cumpere.
Coincidență? Poate. Dar atunci când aceeași companie publică refuză o infrastructură, iar apoi începe să pompeze contracte către firmele din jurul celei care a cumpărat infrastructura refuzată, povestea începe să semene mai puțin cu o serie de întâmplări și mai mult cu o schemă infracțională organizată.
Martie 2026, momentul în care mirosul devine dosar
Deși până în primăvara acestui an, povestea Clean Cyclo se desfășurase aproape exclusiv în zona discretă a contractelor, acționariatelor și coincidențelor administrative, cu documente, licitații, achiziții directe, firme care apar și dispar din structuri, nimic spectaculos la prima vedere, în luna martie 2026, realitatea începe să miroasă atât de tare încât instituțiile statului nu mai pot pretinde că nu o simt.
În timp ce locuitorii Sloboziei reclamă tot mai frecvent episoade de aer irespirabil, Garda de Mediu, Direcția de Sănătate Publică și Inspectoratul de Poliție Județean Ialomița ajung în control la obiectivul operat de Clean Cyclo, stația de epurare a fostului combinat Chemgaz, devenită între timp punct de procesare mai mult sau mai puțin autorizat pentru diverse tipuri de deșeuri.
Ceea ce găsesc inspectorii începe să explice, în sfârșit, de ce orașul miroase. În incinta instalației sunt identificate aproximativ 300 de tone de deșeuri periculoase, deși capacitatea maximă autorizată pentru stocare era de cel mult 50 de tone. Adică de șase ori mai mult decât permiteau condițiile legale.
Pentru un oraș de dimensiunea Sloboziei, descoperirea este greu de ignorat. Mai ales că vorbim despre o instalație operată de o societate care, potrivit datelor oficiale, avea un singur angajat. Un singur angajat pentru o activitate care presupune colectare, transport, neutralizare și gestionarea unor cantități semnificative de deșeuri periculoase.
În acest moment, tabloul începe să capete contur, conținând un peisaj lesne de tradus: o firmă apărută în mod convenabil după refuzul Urban de a cumpăra stația Chemgaz, o firmă care își reorganizează acționariatul în jurul unor persoane conectate direct la operatorul public și care începe să facă afaceri cu Urban, plus o rețea de societăți-satelit care primesc contracte de sute de mii de euro prin achiziții directe. Și, în final, o curte industrială în care apar 300 de tone de deșeuri periculoase.
Iată, deci, reperul cronologic la care întrebarea cu care a început această anchetă devine mult mai clară.
De ce miroase Slobozia? Răspunsul pare să fie mai puțin legat de vânt, temperatură sau accidente tehnice și mult mai mult de modul în care o infrastructură industrială abandonată a devenit nucleul unei afaceri care a crescut discret, sub umbrela administrației locale și a operatorului public.
Iar mirosul care acoperă orașul este, probabil, doar simptomul vizibil al unui mecanism care a funcționat prea mult timp fără întrebări.
