breaking news

Epoca de Aur a lui Liviu Dragnea

mai 11th, 2017 | by Marina Ene
Epoca de Aur a lui Liviu Dragnea
Politică
1

După aproape 30 de ani de la despărţirea de Epoca de Aur a lui Ceaușescu şi după tot atât timp de când eu una, personal, mă tot chinui să îmi dau seama cam ce fel de democraţie există şi dacă ea există cu adevărat în România, asistăm cu toţii la o uriaşă mişcare tectonică politică europeană şi mondială şi la un adevărat şi incredibil efect de boomerang al regimului politic intern.
Cu toţii suntem martorii unui “Război al lumilor” pe care Wells îl imagina în urmă cu mai bine de 100 de ani între pământeni şi marţieni. Un război care însă şi-a mutat coordonatele pe Terra. Mai precis, în chiar inima bătrânului continent European antrenând după el, ca într-un uriaş vortex atemporal toată naţiunile aflate aici, întinzându-se din ce în ce mai amplu şi mai înspăimântător peste mari şi oceane, ducând cu el tradiţii seculare, identităţi statale şi naţionale, concepte politice sacralizate şi milioane de oameni într-o lume al cărei chip seamănă din ce în ce mai mult cu masca alteia apusă nu de mult, dar care şi-a lăsat o terifiantă amprentă în egregorul memoriei colective a omenirii.
Europa este brăzdată de valuri intense şi îngrijorătoare de extremism, radicalism şi antieuropenism al căror vârf de incidenţă şi amplitudine sporeşte exponenţial prin lideri politici continentali ca Marine Le Pen (Franţa), Norbert Hofer (Austria) sau Geert Wilders (Olanda) într-o manieră fără precedent în istoria postbelică continentală.
Emmanuel Macron dă tonul unei noi paradigme politice globale europene prin crearea unui oximoron politic, cel de “centru radical”. Spulberând dintr-un tur de scrutin şi o retorică ieşită din orice tipar consacrat al politicilor tradiţionale franceze şi europene de peste mai bine de o jumătate de veac întregul spectru politic cutumiar de la stânga la dreapta, nu doar în Franţa, ci pe întreaga suprafaţă a Europei.
La periferia vestului democratizat acum atât de anarhizat, se închid lumi şi graniţe ca cele ale Ungariei şi Turciei. Şi, odată cu ele, se ridică şi cresc din ce în ce mai repede şi mai apocaliptic figurile dictatoriale ale unor lideri precum Orban şi Erdogan.
Iar în această vâltoare, România seamănă cu un soi de ochi al uraganului în care nemişcarea şi inerţia sunt invers proporţionale cu ravagiul pe care-l suferă lumile propulsate centrifugal către periferia istoriei recente.
În România, viaţa pare mai roz şi mai idilică văzută prin ochelarii de cal ai regimului politic de la Bucureşti.
Aici, pe tărâmurile dâmboviţene, pare că s-a revărsat din senin un corn al abundenţei din care curg tot un lapte şi o miere. Râuri de salarii crescute miraculous din găuri bugetare, peste noapte precum Făt-Frumos, scutiri de taxe şi impozite la care alte ţări europene mai cu moţ nici nu visează, impozitări unice magice care să lase în buzunarul românului cele mai grase şi suculente rezverve financiare, rectificări constituţionale înduioşător şi îngrijorător de egalitare şi populiste în care familia este redefinită şi readusă la forma ei edenică, afaceri protejate patern până la greaţă şi anulare de un stat grijuliu şi prevenţionist. În fine, câte şi mai câte bunătăţi şi miracole tălmăcite prin beţe colorate şi cifre misterioase desenate cu talent şi sârguinţă de şcolar silitor şi recitate zilnic ca o mantră făcătoare de minuni de către nimeni altul decât mai noul şi unicul părinte al românilor, Liviu Dragnea.

Pare că România a reintrat într-o altă Eră de Aur

Însă, de data asta, trâmbiţele care anunţă această deschidere epică spre un paradis terestru a cărei variantă a mai fost simulată cândva, cu peste 30 de ani în urmă, de un alt părinte drag şi grijuliu al ţării, Nicolae Ceauşescu, nu mai poartă numele de PCR şi CC al PCR, ci se numesc Parlamentul-Dragnea, Guvernul-Dragnea şi ecoul-Dragnea, care se propagă din ce în ce mai răsunător până pe culoarele şi în încăperile instituţiei prezidenţiale.
Gurile rele şi cei mai necredincioşi decât Traian Băsescu sau Ion Iliescu spun că Liviu Dragnea ar fi (ceea ce eu refuz să cred) un fervent şi împătimit admirator al regimului politic practicat de către tiranicul Erdogan, alături de Victor Ponta, mai tânărul rebel coleg de partid şi umbră freudiană a conştiinţei pesediste.
Însă, nu m-ar mira ca, în toată această bârfă abjectă ce îl are ca ţintă pe preacinsititul şi de bine făcătorul pentru popor şi ţară domn’ Dragnea, să existe şi un sâmbure de adevăr. Atât timp cât undeva pe firul lung şi încălcit al istoriei româneşti găsim similitudini şocante care povestesc despre paşalâcuri şi raiale alcătuite de Înalta Poartă pe pământurile strămoşeşti cu tot cu domni sau paşi şi viziri extrem şi ciudat de asemănători ca şi comportament şi atitudine faţă de Ţara Românească cu cea a democratului socialist domn’ Dragnea.
Această admiraţie uşor voalată, însă deloc disimulată pe care o putem observa la cei din urmă lideri ai stângii româneşti faţă de modelul şi atitudinea erdoganistă se traduce în ultima vreme în România prin stilul politic pe care Liviu Dragnea l-a clocit zeci de ani şi l-a implementat aproape peste noapte în toate sferele de putere ale statului.
Această implementare a noii paradigme politice şi de la sine decurgătoare a unui nou regim politic de natură totalitară, oligarhică şi discreţionară a început încă dinainte de venirea la putere în mod oficial a nucleului drăgnist. Mai întâi, în sânul PSD-ului şi apoi, printr-o manevră abilă şi bine ţintită de manipulare simplistă a electoratului român pro sau contra stânga în primăvara anului trecut odată cu alegerile administrativ-locale, ascensiunea liderului stângii şi impregnarea, strat cu strat, a tuturor nivelelor şi structurilor statale cu germenul noii sale viziuni politice a devenit un fapt în sine.
De aici şi până la locul şi la momentul în care ne aflăm acum şi în care sistemul politic radical al domnului Dragnea s-a instalat fix în inima ţării şi în creierul ei de unde conduce cu o mână de fier şi cu un ochi de cerber întregul balet statal a fost doar o chestiune de timp, răbdare şi tutun.
Aş spune că a fost un fleac, ne-a ciuruit! citându-l nu pe comisarul Moldovan, ci pe un antemergator în pustiul democraţiei româneşti-Traian Băsescu- care, timp de mai bine de 10 ani, nu a făcut nimic altceva decât să anunţe, într-un mod mai puţin ortodox şi mai mult cinic şi apocaliptic, această venire a domnului Dragnea şi acest nou regim politic sau fază a schimbării la faţă ce deja a fost iniţiată în România de mai bine de un an.
Nimeni şi nimic pare că nu mai pot să îi stea în cale sau să se opună voinţei atotstăpânitoare a ambiţiosului, misteriosului, atoatefăcătorului şi atotştiutorului mesia teleormănean.
Comod şi bine înfipt în fotoliul rezervat aleşilor sorţii, domnul Dragnea soarbe cu nesaţ din pocalul aproape plin ochi al puterii, zâmbind galant sau cinic pe sub mustaţa din dotare la gândul gloriei ce este şi va să vie, cu mâna dreapta odihnind pe creştetul năuc al românilor, explicând degajat cum devine treaba cu planul de ţară şi cu misteriosul şi magistralul program de guvernare pe care doar el şi numai el îl are în cap şi îl poate tălmaci mai ceva decât o face Zoharul.
Iar în timp ce gradul extrem de avansat al ebrietăţii puterii a depăşit demult limitele comei colective, domnul Dragnea pare că este vizitat în taină de duhul sfânt al ”marxismului-laburist” care îi dictează în procente, linii şi abstracţiuni cum le este mai bine românilor şi ce trebuie el să facă în calitate de profet şi staroste neales şi neîndreptăţit al nerecunoscătorului, însă atât de dragului popor pentru a readuce propăşirea, prosperitatea şi viaţa edenică în sânul cetăţii româneşti.
Printre scurtele şi tragicele zvâcniri teatrale ale marionetelor ce alcătuiesc Guvernul domnului Dragnea şi printre omagiile lovite de extaz ale fervenţilor adoratori şi susţinători pe linie de castă şi interese de mică familie politică privilegiată, conducătorul din umbră îşi ţese cât se poate de la vedere visul care ar putea să prindă viaţă mai repede şi mai năucitor decât ne putem imagina- oficialul şi preţiosul fotoliu de la Cotroceni.
Iar dacă Erdogan, într-un ultim firav şi grotesc exerciţiu de simulacru democratic a declanşat un referendum pentru oficializarea radicală şi indubitabilă a sistemului dictatorial pe care-l practică fără să se mai obosească în niciun fel să-l mai ascundă după vreun plan de guvernare roz-bonbon, guvern de mucava sau preşedinte formal şi cvasinul, din câte se poate observa cu ochiul liber şi cu mintea aiurea, domnul Dragnea îi urmează în oglindă gesturile politice ale orientalului satrap. Însă într-o manieră adaptată la ritmul, nevoile şi inteligenţa tipică tuturor liderilor politici din România.
Singura şi marea excepţie sau originalitate pe care o vădeşte în schema de lucru liderul de facto al României este aceea că el nu se grăbeşte şi nu se impune în mod oficial în acest sens. Nu deocamdată.
Şi, de ce ar face-o, mă întreb? Atât timp cât jocurile sunt făcute şi cât puterea se află deja acolo unde trebuie ea să fie.
Restul este o chestiune de tradiţie, după cum îi place domnului Dragnea să zică.
Eu aş zice că restul este o chestiune de timp şi chef, ci nu doar de tradiţie.

epoca de aur