De mortuis nil nisi bonum. Adică despre morţi numai de bine, cum bine ziceau străbunii daci, inventatorii limbii latine. Am aflat însă că proaspăt îngropatul fost rege al României nu va muri niciodată şi va veghea, din Ceruri, Patria lui mult iubită. Aşa că ne putem permite şi niste chestii mai neduse la biserică acum, când umbra Voievodului Mihai a fost depozitată la Curtea de Argeş. Se ştie că astfel decurge şi un priveghi clasic românesc: întâi verşi o lacrimă pentru defunct, rememorezi cât de bun a fost ca om la viaţa lui, cum nu-i găseai un defect nici dacă-l scanai cu Sfântul Duh etc. Pe urmă, după ţuiculiţa şi vinişorul aferente, se trece pe limbajul neconvenţional; îţi aminteşti că decedatul ţi-a furat gagica în tinereţe, bea mereu pe banii tăi şi avea să-ţi dea o sută încă de acum nu se mai ştie câţi ani.
N-om sta noi, românii, prea bine cu PIB-ul şi productivitatea muncii, dar la ipocrizie şi făţărnicie suntem sigur în Top 3 mondial. Până şi vidanjorii lui Voiculescu se transformaseră ieri într-un cor de bocitoare, nemaiprididind cu laudele aduse, vorba lui Mirci Badea, “altitudinii” personajului istoric. Am auzit (sau citit) la un moment dat chiar şi expresia că Mihai “a dus o viaţă de câine”, fără să se precizeze dacă era vorba de un pudel sau de un dalmaţian. El s-a jertfit pentru Ţară, abdicând ca să salveze viaţa unor tineri şi a trăit în Occident sfâşiat de dorul poporului său. Pentru cei care cred romanţele telenovelistice, câteva fluierături în altar bine temperate:
S-a dat, nu de mult, publicităţii stenograma unei convorbiri dintre Mihai şi Petru Groza, pe care “regaliştii” se fac că n-au observat-o, deoarece documentul este absolut original şi nu poate fi combătut. Un scurt citat: “Nu înțeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poți opune. Văd ce e în jurul meu. Vreau ca om [să trăiesc]. N-am avut copilărie, tinerețe, și mama va trebui să înțeleagă. Dar nu spune la nimeni. Între noi, mergem înainte. Eu mă voi conforma sfat [urilor] d-tale. Dar între noi.”
Explicaţie, tot pe scurt: dl Mihai a fost bucuros să abdice, deoarece astfel, eliberat de povara regalităţii, putea şi el să-şi trăiască viaţa, însurându-se cu aceea pe care abia o ceruse în căsătorie la Londra. Nici gând de abdicare cu pistolul în buzunarul lui Groza, sau sub presiunea ameninţării cu executarea a o mie de studenţi. Astea-s minciunele inventate mai târziu şi vom vedea de ce.
Odată întocmită şi semnată abdicarea, civilul Mihai şi-a văzut visul cu ochii: căsătorie, cămin şi copii, ca tot omul din popor. Personal, consider că a făcut exact ceea ce trebuia. Nu putea o singură persoană, fie ea şi Rege, să se opună tăvălugului bolşevic, care luase România şi cu semnătura Occidentului ce ne aplicase tratamentul meritat, ca participanţi la război curveşte, în ambele tabere. Doar că trebuie s-o lăsăm moale de tot cu onoarea, eroismul, spiritul de sacrificiu şi alte bla-bla-uri de ţaţe mioritice.
Aflat în delegaţie la Moscova, Dej îi raporta cu justificată mândrie patriotică lui Stalin rezolvarea problemei regale din România. Materialist-ştiinţific, Stalin se interesează în primul rând de situaţia domeniilor regale, iar Dej îi explică simplu, că acestea erau oricum ale Statului şi numai în folosinţa Regelui. Stalin întreabă dacă este doar un zvon informaţia că Guvernul Român i-ar fi plătit, totuşi, 3.000.000 de dolari fostului rege pe domeniile respective. Tovarăşul Dej neagă hotărât, arătând că Statul a achiziţionat de la Mihai 360 tone de vin, pentru suma de 1.000.000 franci elveţieni. Din care, însă, s-au achitat 500.000, restul urmând să se plătească doar dacă încasatorul “se va purta bine”.
Conform unor mărturii lăsate cu limbă de moarte de Athanasie Stănculescu (pe casete), regimul comunist, inclusiv al lui Ceauşescu, i-a plătit lunar lui Mihai suma de 10.000 de dolari, cu condiţia să se poarte bine, respectiv nu vorbească de rău conducerea politică din România. Camil Rogulski afirma că bunul său prieten Stănculescu i-a povestit cum livra personal, din patru în patru ani, suma cuvenită (se adaptase şi regele planului cincinal în patru ani, alea erau vremurile). Ioan Talpeş, fost şef al SIE, susţine realitatea în cauză, afirmând că Dan-Mircea Popescu, ministru în trei guverne postdecembriste, i-a mărturisit că s-a aflat şi el printre cei care îi duceau salariul lui Mihai. Situaţia s-a menţinut până în 1985, când Ceauşescu a tăiat alocaţia, obsedat de economiile la sânge ale timpurilor. Exact după 1985 Mihai nu s-a mai “purtat bine”, începând să emită, prin intermediul Europei Libere, mesaje critice faţă de Puterea comunistă.
Tovarăşul Iliescu s-a purtat execrabil faţă de fostul rege când acesta a încercat revenirea în ţară, fiind convins atunci că toţi adversarii lui erau legionari chitiţi să-i ciordească tronul. S-a făcut degeaba de cacao, “cetăţeanul Mihai de Hohenzollern” întorcându-se nu pentru Putere sau de dragul populimii, ci pentru că în România erau felurite de revendicat, cu multe zerouri. Problema s-a rezolvat cu timpul, între urmaşii lui Iliescu şi Mihai statornicindu-se o frumoasă poveste de dragoste, catalizată şi de faptul că Băsescu îl vorbea de rău pe Voievod. Acum, regaliştii Dragnea şi Tăriceanu au introdus în Parlament un proiect de lege, conform căruia Casa Regală va deveni instituţie publică de interes naţional, asta urmând să se răsplătească destul de modest, cu 25.000.000 de euro pe an, de la Bugetul Neamului. Pentru că numai astfel poate să mai scoată actoraşul Duda bani din rolul jucat, el nepricepându-se, ca defunctul său socru, la reparat motoare sau grădinărit englezesc.
România a avut un singur Rege adevărat şi puternic: Carol I. Ceilalţi s-au ţinut de fuste, fiecare din motive personale, funcţie de femeia vieţii sale – soţie, amantă sau mamă. Aşa că nu vă mai luaţi după buzele îndurerate ale lui Gâdea & CO; cine ştie, poate că maharajahul Voiculescu o fi fost şi el cândva într-o delegaţie prin Elveţia, cu ceva mărunţiş pentru masa unui rege mare la stat şi mic la statură.
