În România, patria eternelor rezerve de cinism administrativ, libertatea presei a fost înlocuită cu un model economic de inspirație profund bizantină: „te mânjesc c-un contract și știu c-ai să taci. Chiar dacă, oricum, mare lucru nu aveai de spus…”. Astfel, publicistica nu moare, dar se transformă. Trece moale și mirositor de la o stare de veghe la una de odihnă bugetară. Ajunge banală ziaristică de chitanțier.
Într-o țară în care spitalele ard, școlile și-au modernizat WC-urile tot în fundul curții , iar bătrânii dau cu banul pe ce să-și cheltuie pensia (medicamente sau întreținere, mâncare sau impozite locale), administrația publică reușește performanța să aloce sume considerabile pentru ca lumea să afle cât de bine merge treaba.
Cum adică nu merge? Nu e bai, găsim noi o televiziune de bucătărie, un radio de garaj sau vreun jurnalist cu redacția-n geantă și-i împingem în feed-uri cu niștre contracte pentru „combaterea dezinformării”.
Am asistat în ultimii ani, cu o mână la frunte și cu cealaltă pe telecomanda vieții publice, la metamorfoza presei românești dintr-o instituție vigilentă într-o doamnă ușor obosită, care a renunțat la principii pentru o pungă leșinată, de protocol. De ce să latre când poate să toarcă? Și, mai ales, de ce să scrie sau să vorbească atunci când poate să factureze?
Opinia publică, sublimă, dar absentă cu desăvârșire, privește-n tăcere cum se scurg fondurile publice în conturile unor publicații care există mai mult pe hârtie decât în conștiința comunității. Redacții fantomă, site-uri pe care le citește doar IT-istul care le administrează, „ziare online” care se încăpățânează să aibă rubrici de actualitate populate cu comunicate de la Poliție, Info Trafic și Pompieri, ori reportaje despre cât de bine se descurcă Primăria în lupta cu țânțarii și buruienile.
Se risipesc mii și mii de euro pentru ca un Consiliu Județean sau o primărie să fie lăudate într-un portal obscur, fără diacritice și cu bannere de jocuri de noroc, unde orice articol se încheie cu „cititorule unic, distribuie dacă ți-a plăcut, că altfel murim de foame”. Presa locală, altădată câinele de pază al democrației, s-a transformat în bichonul de canapea al administrației. Tuns, parfumat, cuminte și, în cazuri excepționale, dresat să latre la adversarii politici ai Președintelui de județ sau ai primarului. Presa centrală deja nu mai există de-un car de ani decât sub forma unui tigru jegărit, uitat fără gheare și cu dinții cariați de firimituri de desert în muzeele de slugi ale Guvernului sau partidului care cotizează mai mult.
Nu contează că ziarul are rating de familie. Șapte vizualizări, dintre care cinci vin de la autorul responsabil, care își corectează articolul după ce acesta a apărut. Nu contează că pagina de Facebook are 132 de urmăritori, dintre care 70 sunt rude și restul sunt conturi false, create în 2017 pentru alegerile prezidențiale de peste 7 ani. Important e că „s-a bifat”, că „s-a comunicat”, că „s-a mediatizat activitatea instituției”. Mai pe românește, s-a marcat banul, iar „influencera de Primărie”, o creatură digitală care postează pe Youtube clipuri despre „administrația ce pune cetățeanul pe primul loc” în timp ce contribuabilul e îngropat fix în groapa cu noroi de la capătul drumului nefinalizat, poate să mă comită sătulă un video-reportaj despre trotuarele pavate care apar în cadre doar noaptea, când nu se vede.
Pentru ei, jurnaliștii subvenționați, acești clovni triști ai presei de achiziție directă care scriu doar cu pixul împrumutat de la biroul de relații cu publicul, fiecare paragraf e o plecăciune, fiecare virgulă e o reverență, fiecare titlu e o pancartă electorală. „Primarul Costel (Marian, Pavnutie, Alexăndrel sau Gigel), un exemplu de viziune administrativă” este, în mod evident, titlul unei postări despre o toaletă publică renovată. Dar merită, dacă onor contractu-i decent, sigur și cu termen de plată scurt.
Suntem răi și invidioși, nu-i așa? De fapt nu e vorba despre bani aruncați. Nu! E vorba despre investiții în liniște, despre asigurări de imagine, despre cumpărarea unei tăceri sănătoase, cu factură, proces-verbal și parafă de la tanti Rodica, faraoanca de la Achiziții. În fond nici nu e nevoie ca presa să fie citită. E suficient să fie plătită (chiar dacă traficul site-ului e nesemnificativ, impactul în comunitate inexistent iar influența reală respiră, cu bani de la Consiliul Județean, undeva pe fundul mării), cu vinovatul concurs al Curții de Conturi, cea care nu găsește nimic în neregulă în acest soi de imunitate emoțională achiziționată la centimetru pătrat și număr de difuzări, pe principiul „dacă tot nu ne iubește presa, măcar să ne lase în pace”.
Jurnalismul nu mai există. I-a luat locul o industrie întreagă. Un ecosistem în care fiecare demnitar ce se respectă are „presa lui de casă”, fiecare primărie are cinci – șase agregatoare de laude, și fiecare consiliu județean plătește din bani publici câteva „proiecte de promovare media” care constau în 2 comunicate și o convocare la reuniunile ordinare.
Totul se face legal, frumos, curat. Curtea de Conturi tace. Parchetele, de asemenea. Nimeni nu spune că e vorba de mită. Cu toții acceptă faptul că, în România, bacșișul preventiv pentru ”jurnaliști” are acum un nou nume: „contract de servicii media”.
Și-atunci, să ne mai întrebăm noi, patetic, cât costă, în fond, liniștea unei administrații? Cât costă ca presa să nu întrebe unde s-au dus banii, de ce nu s-a făcut, cum s-a ajuns iar la licitația aceea cu un singur ofertant? Cât costă ca nimeni să nu întrebe nimic?
Răspunsul e unul singur, evident, ostentativ chiar: fix cât scrie în contract. Plus TVA.
