Ialomița, vechilul cu biciușcă și morarul cu vipușcă

Între vechilul cu biciușcă și morarul cu vipușcă nu există decât o diferență de percepție la nivel de masă. Ceva în genul deosebirii fundamentale dintre premierul Victor și deputatul Viorel. Altfel, băieții ăștia se confundă pe întreg parcursul unei zile, sunt practic același umeraș pentru două costume diferite, de la momentul scoaterii matinale a cerii din ureche cu solnița degetului mic și până la jurnalul de noapte urmărit pe canapea în pijamale și cu pălăria de fetru pe ceafă.

Vechilul și morarul și-au pus în ramă același carnet de partid. Răspund la același nume, administrează împreună un oraș și un județ, îmbracă amândoi același fâș matlasat, strică același closet la Bruxelles, călăresc cu rândul aceleași două bune prietene. Morarul și vechilul împing la popotă aceeași tavă, scot la raport cu același șut în cur consilierii județeni, solicită voturi în plen cu aceeași inflexiune cazonă, comandă chelnerilor de presă același rând de flotări.

Amândoi, vechilul și morarul, nu ar exista, însă, fără aceeași lipsă de creier și de coloană a bizonului de Bărăgan. Să lași județul la codiriștea, pardon, mâna, unuia care a făcut ce a vrut pe moșia sa rural de urbană, nu e un specific de Ialomița ci ține mai degrabă de mentalul umil al unui popor educat, sub coada Mioriței, cu deviza milenară ”capul prost și aplecat sabia nu-l taie”. Să fii, însă, ales județean, și să-i permiți, ca un răcan de pluton, plăsmuirii din capul mesei, să-ți facă programul de pipi, fără să-i aduci aminte că ea e executantul și ea ar trebui, în cel mai rău caz, să-ți plimbe instalația pe la budă să ți-o golească, ține de un trist exces de lașitate și de o condamnabilă predispoziție la a sparge podele cu fruntea, pe modelul struțului explorator de nisip subteran.

Blamam pe vremuri lipsa de nerv și de participare a contribuabilului omniabsent de la ședințele legislativelor de orice rang. Deși legea-i permite prezența, miticul preferă să-și vadă demnitarii pe ”mute” de dincolo de geam, să chibițeze parșiv și neasumat și apoi să afle cum i se cheltuiesc impozitele din comunicatele seci ale unei prese semi-inerte, ținute pe ”ștate” cu felicitări și anunțuri onorate bugetar. Cum aleșii locali sunt ei înșiși niște mitici mai pe sprânceană, ecuația-i gata. Meșter vechilul, mândru morarul…

Un lucru e clar. Indiferent de mărimea caracterelor cu care se doresc scriși prin istoria locală, vechilul și morarul pot fi aduși la nivel de statui doar de către oameni. Apatia, teama, refuzul, toate cresc, zi de zi, socluri de marmură sub tălpile celor ce se modelează din colb și lut ieftin folosind mâinile ignorante ale vulgului.

Ne merităm, în atare condiții, soarta? Cam da. Și vechilul. Și noi. Și morarul…