După ce trecut prin penitenciarele Uranus (Bucureşti), Braşov, Codlea, Văcăreşti, Gherla, Jilava, Galaţi, Brăila şi lagărele din Balta Brăilei (Strâmba, Stoieneşti, Salcia, Bacul 4, Periprava – Grind), a fost eliberat la data de 23 iunie 1962. Golgota lui Octav Bjoza a durat 4 ani,, cu bătăi, foame, umilință și deznădejde. Dar a fost o perioadă în care a cunoscut oameni extraordinari, elite intelectuale, profesori, politicieni, militari, țărani care s-au opus naționalizării, tot ce avusese România mai bun înainte ca ciuma roșie să pună stăpânire pe țară după 1947.
L-am cunoscut târziu, cred prin 2013-14, am găsit un discurs redat într-un ziar local de prin zona Făgărașului, în care le vorbea tinerilor care depuneau jurământul militar despre lupta și jertfa luptătorilor anticomuniști, acești eroi luminoși care și-au au sacrificat libertatea și de prea multe ori viața pentru o idee și mai ales pentru demnitatea unui întreg popor, acuzat prea des de lașitate, trădare și non-combat în fața ocupanților de toate felurile! Însăși prezența la o ceremonie oficială a armatei post-comuniste era o victorie în sine, în condițiile în care la 20 de ani fusese arestat chiar de militarii armatei populare, după ce s-a dovedit că alături de colegii de facultate “pactizase” ideologic cu studenții maghiari, a căror revoltă fusese înăbușită de ruși, la Budapesta în 1956. Însuși generalul Marin Dragnea, Președintele Asociației Naționale a Veteranilor de Război de după 1990, dăduse ordinul de arestare a studenților la Timișoara și încărcarea lor în camioane.
Acum mai bine de un deceniu, când domnul Bjoza îmi povestea despre toate grozăviile pământului întâmplate în cumpliții ani ‘50-‘60, Marin Dragnea era bine-merci șef peste toți veteranii de război, inclusiv peste cei pe care i-a nedreptățit înainte de ‘89, (fiindcă cei care fuseseră trimiși pe frontul de est înfundaseră pușcăriile și fuseseră tăiați de la drepturile de care beneficiau cei care luptaseră doar în vest, alături de “eliberatorii ruși”)! Acest semidoct, trădător de țară și cu un ego umflat de prea multe demnități in vremurile lui Dej și Ceaușescu, a beneficiat de toate onorurile statului, și atunci dar și acum, așa cum după moarte i s-au organizat funeralii militare, deși trădase și armata și țara în prizonieratul de după Stalingrad! Atunci, în “44, și acolo la Moscova, a acceptat statutul de ofițer român, inventat de către armata inamică, avansat de ruși din simplu soldat la primul grad de ofițer al armatei române! În august a venit “pe tancuri” cu Diviziile Tudor Vladimirescu și Horea, Cloșca și Crișan, unități ale rușinii epocale de a lupta români contra români, într-o operațiune de tip hibrid încă de atunci…
Domnul Bjoza știa tot și îmi povestea mereu cu năduf, disprețuind omul care i-a furat libertatea în anii ‘50, personaj care a ajuns inclusiv Ministrul Sportului în anii ‘80, dar învățase demult să treacă peste nedreptăți și să meargă înainte.
Din 2014, Octav Bjoza a fost numit subsecretar de stat pe probleme legate de revoluționari și foști deținuți politic, iar în 2016 și-a văzut visul cu ochii: a fost inaugurat Monumentul Aripi, (pe locul fostei statui a lui Lenin, construită de “sclavii la bolșevici” în 1960, edificiul construit de arhitectul Mihai Buculei exprimând printr-o amară metaforă, o movilă, (mormântul tuturor celor uciși de comuniști), din care ies două aripi imense, (speranța și mântuirea tuturor martirilor)! Acesta a fost un proiect de care s-a îngrijit mai bine de 10 ani, iar în fiecare 9 martie ne-am văzut aproape fără excepție ani de-a rândul, pe lângă întâlnirea tradițională de la Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet, de Ziua eroilor…
Paradoxal, acest mare simbol al luptei anticomuniste a fost numit în funcția de subsecretar de stat de un guvern PSD și a fost destituit de un premier PNL, intr-o perioada de efervescență aproape neverosimilă, în care toată viața lui Octav Bjoza gravita în jurul foștilor deținuți politici care aveau și au și azi nevoi, câți au mai rămas. I s-a făcut o nedreptate istorică fiind demis într-o noapte de finanțistul Câțu, aruncând asupra sa o anatemă îndeajuns de serioasă, interpretabilă și foarte convenabilă: simpatii legionare! De câte ori nu-mi spusese despre mesajul auzit la 20 de ani de la un alt simbol al rezistenței anticomuniste, aflat în aceeași pușcărie, dar la vârsta maturității: “copile, după gratii aici unde suntem noi, nu există diferență de rasă, ideologie sau culoare politică! Aici suntem noi și Dumnezeu și trebuie să rezistăm, ca nici ăștia n-or fi veșnici!” A fost un adevărat crez pe care l-a transmis peste generații, din anii ‘50 până în anii în care ne-am cunoscut noi… “A fost amendat” pentru că a susținut un proiect de lege care ar fi dat niște compensații oricum tardive, copiilor deținuților politici, care au crescut prin orfelinate cât părinții lor fuseseră încarcerați… Evident că printre acești părinți au fost și români și maghiari și romi și ucrainieni și țărăniști și liberali și legionari. Ei bine, într-o Românie care în pandemie nu era era foarte departe de manifestările suveraniste de astăzi, trimiterea spre legionarism l-a “executat” pe Octav Bjoza, iar cuțitul a fost înfipt mișelește chiar de premierul liberal, în 16 martie 2021, noaptea ca hoții.
Într-o zi, a fost nevoit să-și strângă toate lucrurile din biroul de la Piața Presei, om la optzeci și ceva de ani, să meargă la sediul Asociației Foștilor Deținuți Politici din Mântuleasa (al cărei Președinte era), să-și pună claie peste grămadă dosarele cu munca de-o viață. Am fost atunci cu niște colegi de la radio și am încercat să-l ajutăm cu mutarea asta intempestivă… Era lovit, umilit, pentru a câta oară în viața asta…
Nu după multă vreme a făcut atac cerebral… I-a luat Dumnezeu poate de era mai important pentru un mărturisitor: graiul, discursul magnetic, eleganța și deopotrivă ascuțimea vorbelor care erau mai puternice decât toate lanțurile și gratiile închisorilor cărora le-a supraviețuit.
În fiecare 9 martie, toată suflarea anticomunistă, simpatizanți, politicieni, chiar foști deținuți politic – atâția câți mai trăiesc – îl caută din priviri la ceremonia de la Monumentul “Aripi”! Este o legendă vie care a trăit într-o viață cât alții în 10, un om sub vremuri, sub cele mai absurde și complicate vremuri, cu deznădejde, dar și cu tăria de a merge mai departe și de a le explica generațiilor următoare că nu există comunism cu față umană!
Eu îi sunt recunoscător pentru tot ce am trăit și am documentat împreună, la Periprava, la Sighet, la Brașov, la Miercurea Ciuc și în alte locuri în care suferință și strigătele chinuiților încă se simt chiar și după 70 de ani…Îi sunt recunoscător pentru căldură sufletească și delicatețea pe care le-am simțit în preajma domniei sale, pentru prietenie și încredere.
Astăzi, Octav Bjoza împlinește 88 de ani. 88 de ani de viață, dar mai ales 88 de ani purtați cu o demnitate pe care noi, ceilalți, am ajuns prea adesea să o privim ca pe o excepție.
Într-o țară care și-a făcut uneori din resemnare o filosofie de supraviețuire, în care „merge și așa” a devenit aproape reflex național, iar lașitatea și compromisul s-au ascuns după zicale strâmbe, Octav Bjoza a demonstrat, prin propria viață, că se poate și altfel. Se poate cu fruntea sus. Cu dreptate. Cu demnitate. Fără fugă și fără șovăială.
A arătat că există momente în care viața te împinge până la marginea puterilor, în locuri din care pare că nu mai există nicio ieșire. Că uneori umilința poate deveni mai greu de îndurat decât moartea. Dar tocmai atunci omul trebuie să găsească puterea de a nu se lepăda de sine, de a-și păstra credința și de a duce povestea mai departe, cu rost.
Pentru că răul nu dispare atunci când este uitat. Dimpotrivă, uitarea îl apără. Tăcerea îl hrănește. Numai mărturisirea crimelor, spusă iar și iar, cu nume, cu memorie și cu adevăr, poate roade răul din interior și poate împiedica o societate să-l repete.
La 88 de ani, Octav Bjoza rămâne mărturia vie că demnitatea nu este o vorbă mare. Este o alegere. Și, uneori, este cea mai grea formă de curaj.
