La doi ani și câteva luni (martie 2020) de când sectorul privat a fost nevoit să se restructureze, să concedieze personal, să-și restrânga activitatea din cauza pandemiei COVID-19, asta în timp ce sectorul de stat, în mare parte, a fost trimis să lucreze de acasă pe salarii nediminuate la pachet cu nelipsitele sporuri, guvernanții recidiveză și atentează la mediul economic prin impunerea de noi taxe și impozite, numai pentru a face rost de bani necesari „furajării” sinecurilor de partid.
Nici nu se putea altfel atât timp cât bugetul (pușculița partidelor!) a ajuns aproape în stadiul de “pork barell”, ceea ce permite o bălăceală în banul public, aproape neverificabil, neauditabil. Și toate acestea, doar, pentru a asigura păstrarea bazinului electoral loial.
Să dăm puțin timpul înapoi și să ne aducem aminte în ce a constat prima țeapă administrată sectorului privat la începutul crizei pandemice. Sectorul privat a fost obligat să-și restrângă drastic activitatea, s-au făcut concedieri masive, s-a folosit din plin somajul tehnic (75% din salariul brut, dar nu mai mult de 75 % din salariul brut pe economie). La momentul respectiv mare parte din sectorul de stat a fost trimis să “lucreze” (ghilimele obligatorii !) de acasă, “remote work”/“telework/” “homework”, pe salarii intacte, ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Dacă prin procentul maximal de 75% din salariul mediu brut s-au plafonat veniturile pentru cei aflați în șomaj tehnic, în sectorul de stat salariile au rămas intacte, la pachet cu afrodisiacele sporuri. A fost un apartheid salarial, nicidecum dreptate retributivă. Opulența bugetară a fost la ea acasă. A fost încă o dovadă a grandorii cu care guvernanții iși recompensează electoratul din administrația publică. Cloaca de soții, amante, nepoți, fiice și-a păstrat toate drepturile, deși munca trecuse la nivelul de simulare. A fost o dovadă elocventă a modului diferit în care statul își tratează cetățenii.
Să vedem cum se configurează a doua țeapă administrată mediului privat, în timp ce în mare parte din sectorul bugetar s-a atins cerul cu mana ( titlul unei melodii în mare vogă). Actuala criză energetică și geopolitică a declanșat un val de angajări revoltătoare, chiar redundande și inutile, în sectorul de stat (după unele declarații ale ministrului de finanțe, circa 30.000). Nu oricine își permite să facă angajări în plină criză. Este, totuși, ceva greu de ințeles: populația scade, activitatea economică se restrânge, digitalizarea este în plin proces de expansiune, iar administrația publică are nevoie din ce în ce de mai mulți oameni. Modalitatea de selectie a celor angajați a constat în casting-ul de partid, punând sub semnul întrebarii, și mai mult, competența acestora. Nu au făcut decât să pună încă o bomboană pe coliva structurilor burdușite cu incompetență.
Oricum manelismul administrativ era pe noi culmi. Guvernul încearcă să facă în plină criză break-ul, majorând, din nou, salariile în administrație, punând, iarași, patronii în dificultate. Descurajantul procent de majorare cu 50% , aplicat fără niciun fel de discernământ celor care lucreaza pentru PNRR, arată disprețul pe care clasa politică îl are față de mediul privat, administrându-i acestuia o traumatică palma. S-au mai aplicat de câteva ori majorări celor care lucreaza cu fonduri europene, dar degeaba, rata de absorbție fiind mult sub media europeană. Mulți dintre cei care lucrează cu fonduri europene atârană cu mult sub stacheta competenței, banii nu-i ajută cu nimic.
Si toate acestea se petrec în contextul în care bugetul arată ca o casă devastată de hoți. Mai rămâne să ne explice premierul cum rămâne cu reducerea cheltuielilor în administrație cu 10%, pentru care s-au bătut cu pumnul în piept, precum maimuța Judy. Statul în plină criza își consolidează statutul de angajator lipsit de fair-play în relația cu cei care-i finanțează like-urile bănești acordate angajaților săi. Basic instinct-ul clasei politice a rămas, în continuare, banul public. Zeul Mamon a fost iarăși de partea lor. Această criză este mai grea pentru mediul privat întrucât trebuie să susțină încă câteva mii de angajați comparativ cu criza sanitară. A crescut numărul celor cuplați în stil ATI la buget. Goana leșinată după funcții la stat a luat un nou avânt. ”Visul american” este inlocuit de “visul bugetar”.
Și în criza sanitară, și în actuala criză lașitatea guvernelor a fost dătătoare de imunitate pentru angajații de la stat. În ambele crize “Oscarul” a mers la… sectorul de stat. Merită amintită vorba românească “pentru unii mumă, pentru alții ciumă”.
În ambele crize guvernele au devenit degrabă vărsătoare de bani împrumutați cu dobanzi cămătărești, accentuând îmburghezirea unor categorii de angajați cu bani publici. Crizele au fost prilejuri pentru administrația publică de a-și lua hălci importante din veniturile statului și de a întoarce mâna la spate sectorului privat. Parohialismul mediului bugetar a rămas intact în ambele crize, niciun bugetar n-a coborât de pe podium.
Dolofăneala administrației s-a menținut, iar “fortăreața bugetară” a devenit și mai impenetrabilă pentru cei fară carnete de partid.. S-a premiat un sistem bugetar leneș și vorace. Conform datelor comunicate de Consiliul Fiscal statul roman a cheltuit 33,8% din veniturile încasate în 2020 cu salariile bugetarilor. În 2021 această pondere a crescut la 37% situându-ne pe primul loc, la acest capitol, în Uniunea Europeană. Toate acestea ne arată ca administrația publică se află pe contrasens cu mersul economiei, iar România se prezintă ca o țară deformată de bugetarism de cumetrie, blocată în mentalități senile și expirate.
Prin măsurile fiscale luate de guvern, de curând, a crescut presiunea pe mediul privat.Fantezistele cheltuieli bugetare necesita eforturi suplimentare din partea sectorului privat. În orice carte de economie este specificat faptul că în perioada crizelor nu se măresc taxele și impozitele. Sectorul privat este pus în situația de a suporta și mai mult povara unui sector bugetar nerestructurat. Guvernul a acționat exact pe dos, impozitând, de exemplu, contractele part-time la nivelul salariului minim pe economie. De fapt, în afară de aceste măsuri fiscale, care sunt malefice pentru economie, politicienii, despre care se spune că sunt partea vizionară a societății, nu au pus pe masă niciun proiect care să ne ajute să depășim mai ușor această criză. Seceta investițională este o realitate. Si ajungem, iar, la vorbele lui Roubini, laureat Nobel: ”este păcat să irosești o criză” (adică să nu faci reforme).
În ambele crize cuplul perfect, care a împărțit cărțile câștigătoare, a fost reprezentat de partidele politice și administrația publică.
Se fac frecții cu isprăvi macroeconomice inutile: creșteri economice (5%?), adicții de TVA superioare celor precedente (peste 23%?!), ignorându-se, cu rea intenție, rolul inflației în aceste “reușite”.
Pentru această stare de lucruri este vinovat și mediul privat, preocupat să fie “degrabă acasă” , înclinat spre smerenie și supușenie, foarte temător în a deranja decidenții. Această capitulare în fața abuzurilor făcute de politicieni, cumulată cu un conformism execesiv a dus la actuala stare de lucruri. Atmosfera laxă și perimisivă din partea mediului de afaceri a contribuit din plin la imixitiunile castrate de logică ale politicului. Și fragmentarea excesivă a patronatelor în fel de fel de uniuni nu a permis un punct de vedere comun în dialogul cu politicienii. Poate și contractile cu statul a determinat pe mulți patroni să facă pasul inapoi.
Întrucât politicienii sunt temători în a recunoaște situația deosebit de gravă în care se află finanțele țării, doar puștiul lui Andersen ne poate spune că împăratul este gol pușcă. România are nevoie de salturi cuantice pentru a depăși actualul stadiu.
Se simte nevoia unei infuzii de raționaliate în cheltuirea banului public și construirea unor”hopuri” legislative în calea împrumuturilor fără discernământ. Dar pentru acesta trebuie deranjat vibe-ul de la stat. Și peste doi ani mai sunt și alegeri…
