Nu mai e deloc remarcabil cum, an de an, se găsesc o grămadă de oi și berbeci să se bucure c-au scăpat anii anteriori de sacrificiu pe altarul credinței și să invite tot boboru’ la păscut, în vreme ce românii sărbătoresc, discret, sărbătorile pascale de paști.
E de remarcat, însă, cum, în număr din ce în ce mai mare, un stol întreg de cocoșei și cocoșele, furajat intens pe toată durata postului, s-a grăbit să cânte, biblic, luminat, mult așteptata înviere, în vreme ce viitorii sfinți se lepădau regulamentar, de tot atâtea ori, iar biznismeni’și frecau funia cu arginți’ rămași de la tehnocrați.
Dincolo de flexiunile atentate la mușchiul limbii române, ori mă defectez eu la organul de percepție, ori, la români, sărbătorile pascale încep să samene, din ce în ce mai mult, cu o diversiune a pesedeului, înfăptuită-n prima zi după cina cea de taină.
