Pe baza acestei cronologii publice a cabinetelor și a perioadelor oficiale de mandat ale prim-miniștrilor, rezultă că un guvern a rămas, în medie, aproximativ 15 luni la Palatul Victoria — mult sub durata unui mandat parlamentar complet, de patru ani. Cu alte cuvinte, România a funcționat, în medie, cu un nou executiv la aproape fiecare an și ceva.
Potrivit listei publice a guvernelor și evidenței foștilor premieri de pe site-ul Guvernului, succesiunea s-a accelerat mai ales după 2008, când au apărut tot mai multe cabinete de scurtă durată, rotații la putere, interimate și coaliții fragile.
De ce contează asta? Pentru că instabilitatea politică nu rămâne doar în talk-show-uri, ci ajunge direct în costul banilor. Fondul Monetar Internațional arată, într-un studiu clasic despre instabilitatea politică, că aceasta este asociată cu o creștere mai slabă a PIB-ului pe locuitor.
În România, efectul s-a văzut direct în 2025: după prăbușirea unei formule de guvernare și pe fondul tensiunilor electorale, leul a pierdut aproape 3% față de euro într-o singură săptămână, randamentele titlurilor de stat pe 10 ani au urcat cu aproximativ 50 de puncte de bază, până la 8%, iar statul a ratat inclusiv o licitație internă de obligațiuni, din cauza cererii slabe.
Reuters nota că BNR a fost nevoită să intervină, iar analiștii estimau că banca centrală cheltuise deja miliarde de euro pentru stabilizarea cursului în perioada anterioară. Asta înseamnă bani publici mai scumpi, credite mai scumpe și presiune mai mare pe buget.
A doua factură vine din reformele întârziate și din fondurile europene blocate sau reduse. Reuters scria, în iulie 2025, că agenția Fitch lega în mod explicit reducerea deficitului de „stabilitatea politică”, după o perioadă în care turbulențele au complicat consolidarea fiscală, au crescut costurile de finanțare și au întârziat reforme necesare pentru accesarea banilor europeni.
Tot Reuters consemna apoi că România și-a renegociat pachetul din PNRR de la 28,5 miliarde de euro la 21,6 miliarde de euro, iar ministrul Fondurilor Europene explica faptul că progresul reformelor a stagnat în timpul unui sezon electoral prelungit.
Asta nu înseamnă că toți acești bani au fost „pierduți” exclusiv din cauza politicii, însă arată clar că instabilitatea a redus capacitatea statului de a acționa la timp și de a păstra integral pachetul de finanțare planificat inițial.
A treia factură este una structurală și poate fi cea mai grea: amânarea deciziilor dificile până în momentul în care ele devin mult mai costisitoare. Comisia Europeană arăta în 2025 că România a încheiat anul 2024 cu un deficit bugetar de 9,3% din PIB, cel mai mare din Uniunea Europeană, și estima un nivel de 8,6% pentru 2025 și de 8,4% pentru 2026, în lipsa unei corecții ferme.
În același timp, datoria publică era proiectată să crească de la 54,8% din PIB, la finalul lui 2024, la 63,3% din PIB, la finalul lui 2026. Aici se vede costul politicii pe termen scurt: multe guverne, mandate scurte, reforme amânate, iar nota de plată ajunge să se traducă în taxe mai mari, investiții întârziate și un spațiu fiscal tot mai redus.
Concluzia este simplă și incomodă: România nu a plătit instabilitatea într-o singură sumă, ci în ani pierduți. În bani, factura se vede în dobânzi mai mari, presiune pe curs, licitații ratate, reforme întârziate și o utilizare mai slabă a fondurilor europene.
În timp, costul este și mai clar: un stat care schimbă des guvernele are mai puține șanse să construiască politici coerente pentru infrastructură, sănătate, educație și competitivitate. Pe hârtie, 15 luni pentru fiecare guvern înseamnă alternanță. În economie, însă, înseamnă adesea improvizație. Iar pentru cetățean, asta se traduce printr-o viață mai scumpă și o dezvoltare mai lentă.
