În România coexistă, de mai bine de trei decenii, partide care câștigă alegeri și partide care le pierd, partide care primesc voturi de niciunde și partide suferind de permanente hemoragii de oamenii și idei. Partidele astea colaborează, se combat, încheie sau rup alianțe, conviețuiesc, supraviețuiesc. Recent, a apărut oficial și partidul care, simțind că i se apropie nota de plată, a decis să dea foc restaurantului. PSD-ul. Al cărui Cârmaci de conjunctură, Sorin Grindeanu, a ales să se șpreieze cu benzină pe lângă torțele dacice ale AUR-ului, cu zâmbetul omului care știe că fumul gros ascunde mai bine mizeria.
Ceea ce se întâmplă acum cu PSD nu este o strategie. Strategiile presupun un scop public, o viziune, o minimă legătură cu interesul general. Aici vorbim despre un instinct de conservare al clicii, declanșat de apariția unui pericol real. Normalitatea administrativă. Cu alte cuvinte, Ilie Bolojan.
Pentru PSD-ul lui Grindeanu, Bolojan nu e un adversar politic. E un eveniment traumatic. Un om care vorbește despre tăieri, reguli, evaluări și funcționari care muncesc. Un om care nu înțelege ”echilibrul” ca pe o împărțire de sinecuri și nu confundă stabilitatea cu liniștea hoților. În fața acestui pericol, partidul nu caută să se reformeze. Ar fi dureros. Caută să se murdărească definitiv, sperând că nimeni nu va mai putea face diferența.
De aici idila cu AUR. Sau amantlâcul promiscuu. Nu o alianță, nu o convergență, nu un proiect comun. Ci o împerechere în mocirlă. Un sărut bălos între cei care urăsc exact același lucru. Anume instituțiile care funcționează.
AUR urlă împotriva ”sistemului”. PSD îl jefuiește. Sinergia e perfectă. Unii sparg vitrina, ceilalți golesc casa. Iar Grindeanu, contabilul panicat al partidului, ține evidența. Câte mandate mai ies, câte funcții se mai salvează, câte dosare mai pot fi amânate.
Să fim onești până la capăt. PSD nu se apropie de demagogie și de populismul zbierat pe rețele din greșeală. O face din instinct și dintr-un calcul rece. Demența pseudo-suveranistă e utilă. Produce zgomot. Radicalizează discursul. Anulează nuanțele. Într-un peisaj isterizat, nimeni nu mai întreabă de bugete, performanță sau reforme. Se urlă. Se flutură steaguri. Se invocă ”trădări”, se lapidează ”trădători”. Iar între două zbierete, se mai fură un pic.
PSD nu trece în prezent printr-o criză de leadership, ci tocmai își semnează actul de capitulare morală. Un partid care a avut puterea absolută ani la rând refuză să accepte un lucru elementar: că vine vremea în care trebuie să dai socoteală. Și, în loc să se pregătească pentru asta, preferă să tragă țara după el într-o zonă în care regulile nu mai contează.
Grindeanu nu construiește o majoritate. Construiește un baraj de noroi împotriva ordinii. Un dig improvizat din populism, resentiment și extremism, menit să oprească instaurarea normalității în Palatul Victoria.
Iar dacă asta înseamnă să legitimezi discursul extremist, să trivializezi democrația și să compromiți definitiv ideea de guvernare responsabilă, cu atât mai bine. Pentru că, în logica supraviețuirii de partid, țara e un detaliu negociabil.
PSD nu mai guvernează. Se apără. Nu mai propune. Se baricadează. Iar alianța cu AUR nu e un accident de traseu, ci adevărul spus pe față: când ești pus să alegi între reformă și prăbușire controlată, alegi prăbușirea, cu condiția să rămâi la masă.
Restul e fum. Și focul deja arde.
