Summitul de la Anchorage ar fi trebuit să fie un moment de negociere istorică. În schimb, a devenit o scenă de grotesc simbolic. Trump, liderul autoproclamat al „lumii libere”, a oferit onoruri și un covor roșu ca drapelul înaintașilor unui criminal de război, Vladimir Putin, primit în văzul tuturor, cu aplauze. Spectacolul a semănat mai degrabă cu un bâlci diplomatic decât cu o întâlnire între două puteri majore. Fostul simbol al democrației globale, Statele Unite, s-a prezentat jenant, ca o trupă de animatori angajați să șlefuiască imaginea unui tiran. Prin gesturile sale teatrale, Trump nu a făcut decât să acorde, fără voie, o Medalie de Oroare celui care a readus războiul în Europa și a provocat cea mai mare criză umanitară de după 1945.
Anchorage, un summit despre nimic
La nivel concret, summitul nu a produs niciun progres în privința războiului din Ucraina. Nici armistițiu, nici măcar o suspendare temporară a focului. Deși a promis în campanie că poate „încheia conflictul în 24 de ore”, Trump a venit la conferința de presă cu mâinile în buzunare, oferind doar declarații vagi și fără de conținut, fluturând asigurări despre „subiecte importante” asupra cărora ar fi ajuns la o înțelegere cu Putin. Dar nu a numit niciunul. A fost o prestație mai degrabă de showman electoral decât de lider responsabil.
De partea cealaltă, Putin a afișat o atitudine rece și cinică. „Vedem, discutăm, vorbim” – a fost formula prin care a mascat un refuz clar de a ceda. A obținut scena, legitimitatea și fotografia alături de președintele american, dar nu a oferit absolut nimic în schimb.
Victoria de imagine a lui Putin
Dacă pe teren militar lucrurile rămân neschimbate, pe teren mediatic Vladimir Putin a ieșit câștigător. Imaginea lui, validată prin covorul roșu și onorurile americane, a fost suficientă pentru a transmite către publicul său intern și către aliații săi mesajul că Rusia este din nou tratată ca un egal de către Washington. În schimb, Statele Unite au ieșit din scenă cu blazonul călcat în picioare, Trump primind pe spatele sacoului de eveniment flegmele meritate de un președinte care oferă respect unui agresor și nu reușește să obțină nimic în favoarea păcii.
Aroganță, demagogie și diletantism
Summitul de la Anchorage a avut un singur rezultat palpabil: a expus adevărata natură a lui Donald Trump. Un fanfaron avid de aplauze, un demagog dispus să joace teatru pe scena internațională și un diletant care confundă diplomația cu un show ieftin de iarmaroc.
„Medalia de Oroare” pe care America a oferit-o, fără voie, lui Vladimir Putin nu e doar o pată pe prestigiul american, ci și dovada că liderii populiști pot transforma marile simboluri democratice în decor pentru propriile ambiții. Ceea ce Trump a prezentat drept „negociere” nu a fost decât o fotografie pe covor roșu. Iar ceea ce a promis, anume încheierea războiului „în 24 de ore”, rămâne în continuare un subiect la fel de aberant ca în campania electorală.
În fața lumii libere, summitul de la Anchorage nu a adus pace, ci doar spectacolul unui președinte dispus să legitimeze un criminal de război. Și a arătat, o dată în plus, că Trump rămâne un lider al spectacolului, nu al responsabilității.
Cu ce rămânem noi după summitul de la Anchorage?
Summitul Trump – Putin de la Anchorage nu a adus pacea în Ucraina, dar a transmis semnale puternice în Europa de Est. Pentru România și Republica Moldova, întâlnirea nu înseamnă doar spectacolul covorului roșu oferit unui dictator, ci și confirmarea unui adevăr incomod: jocurile marilor puteri se fac cu puține scrupule și cu și mai puține garanții pentru statele aflate în proximitatea conflictului.
Dacă pentru Washington și Moscova evenimentul a fost un duel de imagine, pentru București și Chișinău a fost un memento că realitatea geopolitică rămâne fragilă.
Pentru România, summitul nu schimbă poziția fundamentală: rămânem stat de frontieră, sprijin pentru NATO și principal culoar logistic pentru Ucraina. Problema este însă modul în care Trump a ales să trateze Rusia. Tonul conciliant, lipsa oricărei condiționalități clare și absența unei mențiuni ferme despre securitatea flancului estic aruncă umbre de îndoială.
Aliații români din NATO au notat deja că, la Anchorage, apărarea colectivă a fost menționată doar de formă. Niciun cuvânt despre consolidarea prezenței americane la Marea Neagră, niciun plan de întărire a apărării aeriene regionale. Din această tăcere se conturează un risc: România devine tot mai dependentă de propria capacitate de a întreține infrastructura militară și de parteneriate bilaterale cu Polonia sau Franța.
Pentru Republica Moldova, lipsa de fermitate occidentală este o veste rea. Summitul nu a livrat niciun mesaj de sprijin clar pentru Chișinău. În condițiile în care Rusia alimentează constant războiul hibrid – propagandă, destabilizare politică, presiuni energetice – tăcerea lui Trump este echivalentă cu o invitație tacită pentru Kremlin să-și continue strategiile.
Basarabia, vulnerabilă și fără protecția NATO, rămâne dependentă de sprijinul european și de relația specială cu România. Or, dacă Washingtonul transmite semnale de ambiguitate, Kremlinul le va exploata fără scrupule.
Lecția Anchorage: să ne pregătim pentru incertitudine
România și Republica Moldova, ambele aflate în prima linie a presiunii rusești, fie prin mijloace militare, fie prin război hibrid, ies din acest summit cu aceeași concluzie: nu există scurtături spre pace și nici garanții ferme din partea unei Americi conduse de un președinte populist. Pentru București, lecția e limpede: investițiile în propria securitate trebuie accelerate, indiferent cine ocupă Biroul Oval. Pentru Chișinău, mesajul e și mai tăios: integrarea europeană și sprijinul României sunt singurele pârghii reale de protecție.
Statele surori, care formează o singură Țară, rămân cu certitudinea că discursurile și fotografiile de la Anchorage nu apără granițe și nu blochează campanii de dezinformare, și cu lecția amară că, atunci când liderii globali fac spectacol, statele vulnerabile trebuie să-și întărească singure scutul.
Practic, Republicii Moldova și României le e rezervată o singură Medalie. De data aceasta de Onoare, și nu de Oroare. Anume capacitatea de a rezista fără să mai aștepte miracole de la summituri trucate și ratate.
