În septembrie 2013, la vremea la care îşi lansa la Urziceni volumul de poezii „Câteva zile”, omul de ştiinţă, prozatorul, poetul, actorul şi pictorul Marius Stan regăsea municipiul al cărui cetățean de onoare este ca pe un amestec frapant de înfrumuseţare şi abandon, afirmând pentru ziarul „Mesagerul de Urziceni” că îşi doreşte să fie parte din viaţa oraşului: „Multe activităţi ar putea fi făcute aici şi eu aş vrea să ajut aşa cum pot. Am să revin cât mă mai ţin puterile în Urziceni – oraşul din care sunt. Îmi doresc mult să păstrez legătura şi să fiu implicat în ceea ce se va întâmpla în viitor. Speranţa mea este că multe lucruri frumoase se vor petrece aici, aşa că am să vin cât de des pot.” Cum a regăsit domnia sa, în urmă cu 3 ani, oraşul în care s-a format, în ce mod coexistă omul de ştiinţă, prozatorul, poetul, actorul şi pictorul într-o singură persoană, ce este de fapt „Visul american” şi ce înseamnă „a trăi mai mult sau mai puţin” cele 28.000 de zile ale existenţei umane vă invităm să redescoperiţi în cele ce urmează, din interviul pe care Marius Stan a avut amabilitatea să ni-l ofere.
Urziceniul anului 2013 – un amestec frapant de înfrumuseţare şi abandon
– Greşesc dacă vă urez „Bine aţi venit acasă”?
„Deloc, mă simt foarte bine, sunt din Urziceni şi, de câte ori vin, amintirile copilăriei, ale anilor de liceu, mă tulbură. Dar îmi place foarte mult şi vă mulţumesc pentru întâmpinare. Întotdeauna e o bucurie să fiu aici, acasă. Am venit de câteva ori şi de fiecare dată mi se pare că oraşul se schimbă. Din punctul meu de vedere, se schimbă în bine. Ştiu că poate cei care locuiesc aici nu văd asta întotdeauna, dar eu continui să mă simt bine. Nu ştiu exact cine şi ce face, dar oraşul evoluează într-un fel care pentru mine este bun. Mă face să mă simt ca acasă.”
– V-a frapat ceva la Urziceniul anului 2013?
„În privinţa localităţii m-au frapat anumite diferenţe dintre diverse cartiere. Evident că s-au îmbunătăţit lucrurile şi văd şosele asfaltate şi parcuri şi o biserică nouă în anumite părţi. Am trecut şi prin alte zone care sunt mai puţin îngrijite. Deci, acest amestec de înfrumuseţare a oraşului cu anumite zone care par abandonate m-a frapat. Mă aşteptam poate la ceva mai uniform. Mai puţin spectaculos, dar mai uniform. În privinţa oamenilor… cu toţii am îmbătrânit. Mi-a plăcut să-mi revăd colegii de liceu şi colegii de la fabrica de Ferite şi profesorii. Şi, deşi în spirit suntem în continuare cu toţii la fel de tineri, m-am obişnuit greu cu imaginea generaţiei mele trecând prin viaţă şi maturizându-se după atâţia ani.”
„Câteva zile” din biografia zonei Urziceni
– Sunteţi cunoscut în în Urziceni, în ţară şi în Statele Unite ca un cercetător ştiinţific cu baze solide. Cum se împacă rigurozitatea, precizia, „răceala” omului de ştiinţă cu sensibilitatea poetului şi prozatorului Marius Stan? Nu e un antagonism?
„Nu neapărat. Pentru cei mai mulţi, oamenii de ştiinţă apar ca fiind reci, calculaţi şi dedicaţi profesiei lor în totalitate. De fapt, viaţa unui om de ştiinţă este complexă şi implică adesea pasiune pentru artă. Am colegi care pictează, cântă la un instrument, scriu literatură. După părerea mea, aceasta se datorează faptului că atât oamenii de ştiinţă cât şi artiştii sunt spirite creatoare. Îşi găsesc un scop în viaţă prin creaţiile lor. Un articol ştiinţific sau un tablou sau o piesă muzicală sunt la fel de importante şi pot să producă aceeaşi senzaţie de mulţumire şi de reuşită. Deci, nu este o foarte mare diferenţă între a crea ceva în domeniul ştiinţific sau în cel artistic. De asemenea, cred că atât oamenii de ştiinţă cât şi artiştii sunt îndemnaţi de curiozitate. În cazul meu, aceasta a fost un lucru determinant.”
– De unde ideea unei cărţi care nu are nimic autobiografic în contextul în care tot mai mulţi autori sunt tentaţi să scrie despre propria viaţă?
„Vreau să vă spun că nu am intenţionat să scriu o carte încă de la început, am scris câteva povestiri şi am încercat să cuprind, dacă pot, câte ceva esenţial din această zonă. Mi-am dat seama că poate eu nu sunt reprezentativ pentru toată populaţia din Urziceni, Manasia, Malu, Bărăgan în general şi de aceea am încercat să scriu povestiri care reflectă spiritualitatea şi obiceiurile acestei zone, fără să individualizez. Personajele din această carte nu sunt neapărat legate de mine sau întâmplările nu îmi aparţin în totalitate. Este un amestec. Deci, ca să vă răspund cu mai mare precizie, într-un sens, cartea este autobiografică. Este biografia acestei zone.”
– Spuneaţi că fiecare dintre cititori ar putea deveni deopotrivă autor şi personaj al cărţii
„Speranţa mea este ca povestirile, aşa cum mi le-am imaginat eu, să fie diferite de felul în care şi le vor imagina cititorii. Şi chiar spuneam – dacă am 10 cititori, sunt 14 povestiri, vor fi 114 povestiri… Şi m-aş bucura mult ca fiecare dintre cei care citesc să se ducă cu gândul la ceea ce li s-a întâmplat lor, la oamenii pe care i-au cunoscut ei în legătură cu povestirea şi asta s-ar putea să conducă la creaţii literare în mintea cititorilor mult mai valoroase decât ceea ce am putut să scriu eu. De fapt, am şi dovada că se întâmplă. Am primit câteva comentarii de genul „ştii, povestirea ta mi-a adus aminte cum am cunoscut eu pe cineva care a fost într-o situaţie asemănătoare”. Şi mi-am dat seama că am reuşit.”
– Scrieţi pentru că trebuie să scrieţi sau acest şir de nuvele este rodul unor momente de inspiraţie punctuală?
„Eu nu am un plan. Am totuşi o dorinţă de a scrie povestiri sau poezie şi felul în care fac eu asta este, poate, un pic diferit, deoarece am activitatea ştiinţifică şi ea îmi ocupă destul timp. Şi iată cum procedez: când am o idee despre o povestire, care de obicei porneşte de la un fapt de viaţă, pentru o bună perioadă de timp mă tot gândesc la cum ar trebui structurată acea povestire, la cum ar trebui să fie personajele, cum ar trebui să le cheme şi la ce ar trebui să facă. Apoi mă răzgândesc şi le mai schimb, iar apoi, când simt că am toată informaţia necesară şi ştiu destul de bine cum ar trebui să scriu, pun pe hârtie tot. Asta merge pentru mine… Nu recomand acest stil. Este, într-un fel, o nevoie de a pune pe hârtie ceea ce am construit în mintea mea, dar nu am un program, nu am pus pe un calendar. Pur şi simplu, când am aşa o idee, cumva mă absoarbe şi nu pot să scap de ea până nu o pun pe hârtie.”
– S-a discutat mult, după evenimentul lansării cărţii, despre motto-ul cărţii, despre faptul că omul trăieşte 28.000 de zile, mai mult sau mai puţin. Ce se ascunde în spatele acestui enunţ?
„Dacă este ceva ce am rescris de mai mult de 20 de ori este această frază de la sfârşitul cărţii. Până la urmă, am ales această variantă. Cred că a fost o alegere fericită şi îmi pare bine că a stârnit discuţii. Aş prefera să las cititorii să aprecieze ce este în spatele acestei fraze. Mă gândesc că nu toată lume a citit cartea şi că semnificaţia frazei este diferită după ce cititorul parcurge toate povestirile. În afară de carte, sigur, aş putea spune că statisticile arată că oamenii trăiesc într-adevăr 28.000 – 29.000 de zile. Însă, părerea mea este că a ajunge la această ultimă pagină după parcurgerea povestirilor, poate să dea frazei semnificaţii la care nici eu şi nici dumneavoastră nu ne putem gândi.”
– E un cifru acolo…
„Probabil că da, însă cheia nu se află la mine neapărat. Poate că se află la cititor.”
– După „Câteva zile” urmează, poate, „Câteva nopţi”?
„Discutam şi la lansarea cărţii despre asta… Lăsând gluma la o parte, aspectul incitant şi umoristic al unei astfel de cărţi, mă gândesc să scriu încă un număr de povestiri, poate că nu atât de strâns legate de zona Urziceni, dar despre România, şi să văd dacă le pot lega într-o nouă carte. Între timp, sunt aproape de a publica o carte în limba engleză, în Chicago, pe acelaşi format, cu personaje şi întâmplări şi elemente culturale din Statele Unite. Înainte de a scrie un roman, cum mi-a recomandat domnul Titi Damian, aş vrea să continui acest model de cărţi care conţin povestiri legate între ele prin texte şi care este o structură interesantă, o găsesc eu, diferită de roman, diferită colecţia de povestiri separate. Acest model îmi place.”
„Visul american” nu e chiar un vis
– Cum se vede România de la Chicago şi cum se vede mediul ştiinţific românesc din laboratoarele de la Los Alamos?
„Sunt două întrebări la care aş vrea să răspund separat. Chicago este un oraş foarte mare, cu 9 milioane de locuitori cu suburbii, în care trăiesc cel puţin 50.000 de români. Comunitatea românească de la Chicago este foarte strâns legată de România. Ne întâlnim de Crăciun, de Paşti. Cumva, te simţi ca în România – cu toate obiceiurile, cu meniul, cu dansurile, muzica. Este o legătură foarte strânsă şi ţara se vede foarte clar. Ale comunităţi din Chicago aş spune că nu se informează foarte mult, iar membrii lor sunt indiferenţi, nu au o părere despre România. Dacă întrebaţi oameni pe stradă, poate că au auzit de Nadia Comăneci sau Gheorghe Hagi, dar cam atât. Însă, comunitatea românească este foarte bine ancorată şi legăturile sunt foarte puternice. Despre comunitatea ştiinţifică, eu observ că se produce o transformare spre bine pe mai multe planuri. Tot mai mulţi cercetători români participă la conferinţe internaţionale. De asemenea, sunt foarte dornic şi interesat să aflu veşti bune despre evoluţia proiectului de pe platforma Măgurele, un laser de mare putere, construit cu sprijinul Uniunii Europene, care va pune România pe harta marilor centre ştiinţifice din lume. Deci, lucrurile se îmbunătăţesc foarte mult în domeniul ştiinţific şi eu mă bucur foarte mult pentru asta.”
– Cum ajunge un tânăr român să facă performanţă în Statele Unite?
„Sunt multe aspecte importante şi majoritatea au şi un caracter contextual. La modul general, cred că două lucruri ar putea să fie valabile. Unul – e nevoie de curaj. Cred că foarte mulţi tineri sunt talentaţi, foarte muncitori, deşi unii prieteni mă contrazic, dar eu cred că generaţia aceasta de tineri este dornică de succes şi are calitate. Aş vrea să-i văd că îndrăznesc mai mult. Al doilea lucru este cel de care a auzit foarte multă lume – „Visul american”. Este ceva foarte simplu. În Statele Unite, e comun ca oamenii să îşi propună ceva şi apoi să facă tot ceea ce e în puterea lor ca să obţină. Acesta este, în esenţă, „Visul american”. Eu nu zic că orice ţi-ai propune poţi să obţii, dar dacă nu-ţi propui ceva şi nu depui tot efortul ca să-l atingi, nu se va întâmpla. Nu vreau să judec prea aspru, dar mi-aş dori ca mai mulţi tineri să aibă un vis, un obiectiv şi să încerce să-l obţină.”
– Cât de puternic este şocul cultural pe care îl resimte un român sau un est-european ajuns în Statele Unite?
„Eu cred că este minimal pentru români şi pentru est-europeni. Statele Unite ale Americii sunt construite pe o bază religioasă şi culturală europeană şi pentru europeni în general nu este o tranziţie prea dificilă din niciun punct de vedere. Asta nu e valabilă pentru toate ţările. Am colegi şi prieteni din Asia, din Africa, pentru care acest model de societate este diferit. În niciun moment nu vreau să spun că este mai bun decât al lor, însă este drastic diferit. Pentru români şi europeni, adaptarea este cred mai uşoară datorită rădăcinilor europene ale Statelor Unite ale Americii.”
– Aţi jucat în serialul american „Breaking Bad”. Cum a fost experienţa acestui rol?
„Viaţa e plină de surprize. Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să particip la episodul – pilot al acestui serial de televiziune, care este despre un profesor de chimie aflat într-o situaţie foarte dificilă – materială, din punct de vedere al sănătăţii. El decide să se apuce să producă droguri, cu speranţa că va deveni bogat şi puternic. Titlul „Breaking Bad”, după părerea mea, s-ar putea traduce prin „Cu lumea-n cap”. Cred că aceasta este expresia care descrie despre ce e vorba. Am participat în episodul – pilot cu câteva cuvinte şi nu credeam că voi reveni, însă producătorii au decis că personajul meu numit Bogdan, care deţine o spălătorie de maşini, e interesant şi e bine pentru serial să fie adus înapoi. Am revenit în sezoanele 2 şi 4 şi am avut o participare mai consistentă. Pentru mine, ăsta este un hobby foarte interesant, care mi-a plăcut foarte mult, şi am rămas în relaţii bune cu actorii şi producătorii.”
– Un episod interesant şi important din anii dumneavoastră petrecuţi la Urziceni a fost cenaclul „Dor fără saţiu”. Mai vedeţi posibil un astfel de proiect într-un Urziceni în care socializare nu mai înseamnă a fi strânşi în jurul unei căni cu ceai sau al unui ibric cu ţuică fiartă?
„Sigur. Mă gândesc nu numai că e posibil, ci e chiar obligatoriu. Eu am speranţa, şi am exprimat-o şi într-una din povestirile din carte, că tinerii din acest oraş, elevii de liceu, sau cei din anii de imediat după liceu vor descoperi frumuseţea organizării unor întâlniri ca să discute literatură, politică, artă. Cum se desfăşoară aceste întâlniri în 2013 faţă de anii noştri poate să fie mult diferit. Susţin că întâlnirile în persoană sunt foarte plăcute şi dacă unii nu pot să participe, în ziua de azi există Skype, Google, şi pot să contribuie în mod virtual, electronic. Deci, ceva asemănător cu „Dor fără saţiu”, dar cu un caracter şi structură diferite nu numai că s-ar putea face în Urziceni, dar chiar trebuie să se întâmple.”
– Cum vedeţi un concurs de idei pentru tinerii antreprenori din oraş?
„Multe activităţi ar putea fi făcute aici şi eu aş vrea să ajut aşa cum pot. Ideea de a avea o discuţie şi a-i sprijini pe cei care vor să facă aşa ceva este foarte bună. Eu nu pot să promit că am să vin în Urziceni foarte des, dar dacă s-ar face un asemenea proiect, prin telefon sau prin Skype, m-aş bucura să particip. Am să revin, însă, cât mă mai ţin puterile, în Urziceni – oraşul din care sunt. Îmi doresc mult să păstrez legătura şi să fiu implicat în ceea ce se va întâmpla în viitor. Speranţa mea este că multe lucruri frumoase se vor petrece aici, aşa că am să vin cât de des pot.”
Citește și Cercetătorul Marius Stan – Cetăţean de Onoare al municipiului Urziceni
