Deputata POT Codruța Maria Corcheș a cerut ”interzicerea imediată” a ”Regenezei” celor de la Trooper. Imediată. Nu ”analizată”, nu ”discutată”, nu ”contextualizată”. Bei, interzisă, am zis! Pentru că, din câte reiese din argumentația publică, afișul conține elemente grafice considerate nepotrivite, iar perioada coincide cu Postul Paștelui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu e prea ocupat cu verificarea programului de denii și pregătiri liturgice și ar putea fi deranjat de un solo de chitară.
Ironia este că doamna deputat (foto jos) face parte din Comisia pentru Cultură. Cultura, în accepțiunea aceasta nouă și curajoasă, pare să însemne filtrarea sunetelor printr-un detector de decibeli. Dacă bate toba prea tare, dacă apare un craniu stilizat, dacă un riff nu e în tonalitate majoră și cumințică, există riscul să se clatine ordinea spirituală a națiunii.
E fascinant cum ajungem, în 2026, să discutăm despre interzicerea muzicii rock cu o naturalețe de secol XIX. Nu vorbim despre un concert clandestin într-un beci cu lumânări negre și capre înjunghiate pe genunchi. Vorbim despre o trupă românească activă de trei decenii, cu public, cu albume, cu istorie. Dar pentru că afișul nu e pastelat și nu conține îngerași roz, devine, brusc, un atentat la sufletul copilului patriot.
Aici apare partea cu adevărat dureroasă: obsesia interdicției. Reflexul autoritar, mascat în grijă morală. Când nu înțelegi ceva, când nu-ți place, când te incomodează estetic sau simbolic, soluția nu e dialogul, nu e dezbaterea, nu e contextualizarea. E interzicerea. Butonul roșu. ”Stop joc.”
Într-o lume în care libertatea artistică e încă negociabilă, absurdul atinge cote baroce. Cerem interzicerea rockului, dar tolerăm dezmățul politic agresiv. Ne scandalizează un craniu desenat, dar nu ne mai tresare nimic la vederea demagogiei politicianiste. Să ne apărăm mai bine copiii de muzică, nu de ipocrizie, căci minciuna reflexă este un ”must have” în garderoba socială a zilei.
Tocmai de aceea, credem noi, într-o asemenea realitate răsturnată, cel mai sănătos gest ar fi unul de o normalitate scandaloasă: apariția Patriarhului Daniel la concertul Trooper. Nu ca țintă, nu ca ironie ieftină, ci ca gest simbolic. Cu mitră și tricou, lanțuri și brățări, dacă se dorește coerență vizuală. Sau, de ce nu, într-o variantă discret adaptată, cu un zâmbet abia schițat, anunțând organizarea unui festival de rock simfonic în incinta complexului Catedralei Neamului.
Să răsune corurile alături de chitare. Să se întâlnească orga și amplificatorul. Să încetăm să mai tolerăm zgomotul temându-ne, însă, de sunet. Ar fi, paradoxal, o declarație de maturitate spirituală: credința nu e atât de fragilă încât să se prăbușească la primul riff.
Pentru că, în fond, dacă Dumnezeu se teme de Trooper, atunci avem o problemă teologică serioasă. Iar dacă un stat democratic se teme de un concert, atunci avem o problemă politică și mai serioasă.
Rockul nu distruge valorile. Le testează. Iar valorile autentice nu au nevoie de interdicții, ci de forță interioară.
Când ajungem să discutăm despre interzicerea unei trupe pentru că nu corespunde sensibilității estetice a unei taximetriste ajunsă parlamentar, nu mai suntem în zona protecției morale. Suntem în zona cenzurii simbolice. Iar cenzura, oricât de pios ar fi ea ambalată, rămâne cenzură.
Dacă vrem cu adevărat o Românie matură, atunci trebuie să acceptăm că un concert de heavy metal nu e un atentat la credință, ci o formă de expresie artistică. Și că libertatea culturală nu funcționează pe bază de aprobare liturgică.
Până atunci, să interzicem chitarele. Poate apoi trecem la poezie, la teatru, la filmele cu final ambiguu. Și, cine știe, într-o bună zi, vom reuși performanța de a trăi într-o țară perfect liniștită. Fără sunet. Fără idei. Fără libertate.
