În țara criminalilor de la ”Revoluție” și Mineriade rămași nejudecați e o vorbă: ”despre morți numai de bine”. Și iată cum, în România, morții chiar o duc mai bine decât viii. Mai ales dacă s-au numit Ion Iliescu și au avut un întreg stat român în buzunarul de la piept, lângă batista cu monogramă, plus zâmbetul acela peren, de comisar ideologic cu față de bunic ucigaș.
Statul român a decis, cu o solemnitate vrednică de Cântarea României, să organizeze funeralii naționale pentru ”Ilici”. Funeralii naționale, da, căci nimic nu e mai național în România decât amnezia ridicată la rang de politică de stat. Cu tricolorul fluturând sfios în vântul unei indignări generale și cu sobor de popi murmurând rugăciuni în care cuvântul „umanitate” se strecoară ca o glumă amară, România se pregătește să înmormânteze ”en fanfare” un individ acuzat oficial de crime împotriva umanității. Nu de vreo redacție furioasă, nu de un ONG „finanțat din afară”, ci de justiția acestui stat schilod, care a avut, totuși, un puseu de conștiință, punându-l pe Iliescu sub acuzare pentru Revoluția din 1989 și Mineriadele din 1990. Acele episoade în care „degetul pe trăgaci” s-a dovedit a fi nu o metaforă, ci un obicei de guvernare.
Pentru că Iliescu n-a condus. A suprimat. N-a guvernat. A regizat, cu sânge pe peliculă și teroare în fundal. A avut pe conștiință sute de morți și mii de răniți în decembrie ’89, într-un moment în care Ceaușescu nu mai era și totuși gloanțele continuau să cânte. A mai adăugat morți, răniți și spaimă în iunie ’90, când minerii au fost transformați în bastoane vii și aruncați peste studenți, peste ziariști, peste artiști, peste oamenii fără genunchi la pantaloni, peste ideea însăși de libertate.
Și ce facem noi, azi, contemporanii sau urmașii acelor tineri striviți sub bocancul „restabilirii ordinii”? Ne așezăm cuminți, în linie, cu drapelul în bernă, să plângem stingerea unei flăcări revoluționare care de fapt n-a aprins niciodată decât torțele manipulării. Girăm prin tăcere funeraliile unui tovarăș președinte care a chemat moartea în ajutor ori de câte ori i s-a părut că poporul gândește prea liber.
De altfel tăcerea generală și complicitatea morală cu rușinea trecutului sunt cele două coordonate de bază ale ”maturizării” noastre postdecembriste. Unde sunt vocile celor care încă mai cer dreptate pentru cei împușcați în piept, pentru cei bătuți, pentru cei târâți prin noroi și denumiți „huligani” de către același Iliescu care astăzi primește onoruri militare? Unde sunt vocile celor care n-au mai suportat să trăiască într-o Românie în care Revoluția a fost confiscată și vândută pe bonuri de masă, în care visul democratic a fost tratat ca o glumă sovietică?
Au plecat. Milioane. Iar exodul românilor a fost cea mai tăcută dar și cea mai profundă condamnare la care Iliescu și regimul său au fost supuși. Nu în instanțe, ci în aeroporturi. Nu în tribunale, ci în autobuzele spre Vest.
Iliescu n-a fost doar un politician. A fost o cauză. A fost motivul pentru care o întreagă generație a renunțat. Și azi, în loc să marcăm sfârșitul unei epoci rușinoase printr-un moment de reflecție, organizăm pupături de raclă, retransmise la televizor. Cu sobrietate. Cu pompă. Cu minciuna ridicată la rang de patriotism.
Ion Iliescu n-a fost erou. A fost călău cu vocabular de bibliotecar. Un manipulator cu mască blândă și voce domoală, care a păstrat România în bezna tranziției ca să poată domni peste ea. Iar acum, când trăgaciul a încremenit definitiv, statul român nu se grăbește să-și ceară scuze. Se grăbește să-i dea onoruri.
Funeraliile degetului de pe trăgaci sunt de fapt ceremonia unei rușini naționale. Iar istoria nu iartă. Nici pe cei care au apăsat trăgaciul, nici pe cei care țin degetul pe buze, în semn de tăcere complice.
