Basmul şi erorile educative: studiu de caz cu Harap – Alb

Se dă una bucată prinţ răsfăţat, care e trimis la unchiul lui, Împăratul Verde, să-i moştenească împărăţia. Ca să ajungă acolo, prinţişorul se bate mai întâi cu un urs (de fapt tac-so deghizat în urs). Ăsta-i act de curaj? Păi aşa şi eu am curaj să mă bat cu tata, poate să fie costumat şi-n T-Rex! Copilul de bani gata vrea să plece la drum cu cele mai moderne săbii şi echipamente, dar noroc că-l sfătuieşte Sf. Duminică să ia hainele, armele şi calul din tinereţe al tatălui. Vi se pare credibil? Cât de tare poţi să fii în nişte bulendre vechi de cel puţin 30 de ani, cu nişte arme date de mult la casat şi pe un cal care a depăşit orice record de longevitate în lumea cabalină? Nu mai zic de faptul că mârţoaga asta, care teoric crăpa la prima curbă, e şi poliglotă, ştie graiul omenesc şi-l sfătuieşte pe erou. Când ajungi să vorbeşti cu caii nu ştiu care din voi e pe iarbă…

Prinţul pleacă, dar pe drum e păcălit de Spân, care-i fură identitatea şi-l transformă în sclav, trimiţându-l să aducă, pentru Verde Împărat, sălăţile din Grădina Ursului, nestematele din Pădurea Cerbului şi pe fata Împăratului Roş. Evident, Harap-Alb le rezolvă pe toate, mai ceva ca Văru’, dar tot cu ajutorul Sf. Duminici, respectiv a următorilor, în ordinea numerelor de pe tricou: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Crăiasa Albinelor, plus nişte furnici figurante, care-i separă nisipul de mac. Ce pricep copiii de aici? Că degeaba eşti tu inteligent, onest şi cu certificat Cambridge, dacă n-ai anturaj şi nişte pile sus-puse nu rezolvi nimic în viaţă.

În fine, după ce bifează toate task-urile înainte de deadline, Harap-Alb este ucis de Spân, dar înviat prin magie (nu ştim dacă cu sfoară de la mort şi găină neagră, căci Creangă nu precizează) de fata lui Roş Împărat. Proaspăt revenit la viaţă, fătălăul nu e nici măcar în stare să se bată, parte-n parte, cu Spânul şi tot calul poliglot îl rezolvă: bidiviul îl apucă cu dinţii pe Spân, decolează cu el şi-l aruncă din înaltul ceriului, de unde ipochimenul cade şi se face praf, neavând paraşută, întrucât fata împăratului rămăsese la sol. Punct!