Într-o lume ideală, copiii ar fi iubiți pentru ce sunt și nu pentru ce vor alții să fie. Într-o lume normală, oamenii ar înțelege că o dizabilitate nu este o vină, ci o diferență, iar diferența nu este o problemă, ci o provocare. Într-o lume ceva mai așezată, un lider politic care strigă „autistule!” într-un microfon nu ar mai apărea a doua zi pe ecranul televizorului, ci pe divanul unui psihanalist sau, în cel mai bun caz, într-o sală de lectură a bunului-simț.
Dar noi trăim în România. În România profundă, cu tricolorul fluturând în colțul gurii și cu Evanghelia ținută în aceeași mână cu toporul, „autist” a devenit noul „dușman de clasă”. Nu ești de acord cu mine? Ești autist. Nu-ți pasă de tradiții? Ești autist. Îți pasă, dar altfel? Tot autist ești. Ai alte priorități decât sfintele rădăcini dacice și sarmalele suverane? Atunci e clar: ești complet dus cu pluta în autismul globalist.
În Occident, dizabilitatea unei persoane este definită ca fiind incapacitatea societății de a se adapta nevoilor speciale ale unui individ. Acolo, adulții se dau la o parte pentru ca un copil să aibă loc să respire. În România familiei tradiționale, un copil cu nevoi speciale este numit, sec, „handicapat”. Sau mai nou, în trendul suveranist, „autist”. Este arătat cu degetul, râs, hulit, marginalizat. Pentru că, nu-i așa, este altfel. Iar prostimea urăște altfelul, pe care nu îl înțelege. Apoi ajunge să-l urască.
Sunt tatăl unui copil autist care, într-adevăr, este altfel. Altfel decât mine, decât mulți dintre voi, și mai ales altfel decât Simion. Care Simion? Cum care? George. Candidatul. Tribunul. Mesia. Președintele. Simbolul care înjură scurt, birjărește, ceea ce este mai presus de puterea lui de înțelegere. Simion, acest apostol al grosolăniei patriotarde, acest poet al sloganelor fără verb, care s-a trezit, într-o zi ca oricare alta, să explice lumea în termenii pe care-i cunoaște: dușmani și prieteni, români buni și trădători, patrioți și… „autiști”. Ați auzit bine. Autiști. Așa a numit el, cu jovială brutalitate, oponenții politici, jurnaliștii, vocile critice sau chiar oameni care pur și simplu au avut curajul să spună că lumea nu e doar alb-negru, iar patria nu e doar un câmp cu oi și un cod QR de vot.
Să ne înțelegem: nu-l acuz pe George Simion că nu înțelege autismul. Nici n-ar avea cum. Este un fenomen subtil, delicat, care cere empatie, răbdare și o minimă lectură serioasă. Cum să ceri așa ceva unui om care confundă patriotismul cu agresivitatea și iubirea de țară cu lovele de la ruși, via Lulea?
Dar îl acuz, și o fac cu toată gravitatea, că banalizează o suferință, că ridiculizează un diagnostic, că transformă un om, o viață, într-o insultă de campanie. Și mai ales că a făcut posibil că un astfel de show monstruos să se producă în aplauzele din partea unei turme căreia i s-a spus, de atâtea ori, că „altfel” înseamnă „dușman”.
România nu e pregătită pentru diferență. Nu a fost niciodată. Pe evrei i-am scuipat în spate și i-am trimis la moarte-n gulaguri. Pe romi i-am condamnat mai întâi la ghetorui, ca să avem mai târziu de unde să-i emancipăm cu bani de la Europa, evident, contra voturi. Pe homosexuali i-am demonizat. Pe copiii cu dizabilități îi punem în camerele din spate, ca pe lucrurile pe care ne e rușine să le arătăm musafirilor.
Și totuși, România se laudă că iubește copiii. Îi iubește când sunt buni la olimpiade, când recită poezii cu Mihai Eminescu, când flutură steagul în costume naționale și fac liniște când vorbește Simion. Dar când unul dintre ei e „altfel”? Atunci e o problemă. Atunci devine autist. A se citi: incomod, diferit, greu de gestionat. A se exclude.
Pentru mulți dintre noi autismul rămâne din păcate o rușine. Și e suficient să vezi câți părinți își scot cu forța copiii din magazin, atunci când aceștia îndrăznesc să se exprime în felul lor, atrăgând priviri înfricoșate, sau disprețuitoare. Și-atunci, vă întreb, nu cumva suntem toți, într-o formă sau alta, niște autiști emoționali? Pentru că, vorba aia, ce e autismul dacă nu incapacitatea noastră de a înțelege lumea celorlalți?
Simion nu înțelege. Nu poate. Nu vrea. Dar asta nu-l face doar periculos. Îl face mic. Mic ca o glumă proastă la o înmormântare. Mic ca un om care strigă în gura mare pentru că n-are nimic de spus. Mic ca România pe care o vrea el: o țară fără diferențe, fără întrebări, fără minți altfel.
Marele paradox este că tocmai un copil autist m-a învățat ce înseamnă să vezi lumea cu adevărat. Să o vezi cu ochii unui om care nu minte niciodată, care nu joacă roluri, care nu manipulează. Asta e diferența dintre copilul meu și George Simion: unul comunică greu, dar e sincer. Celălalt comunică mult, dar fără să spună nimic cu adevărat.
Într-o lume normală, oamenii ca Simion ar fi contraziși, ridiculizați, marginalizați. La noi, sunt invitați la microfon. Dar poate că vina nu e a lui. Ci a noastră. Că-i dăm voie.
