PLAHA nu este un serial confortabil. Este o palmă. Una bine dozată, cu mănușă de catifea și pumn de fier dedesubt. Îți zâmbește, îți spune ”relaxează-te, e doar ficțiune”, apoi îți arată exact cum arată realitatea din spatele decorului democratic. Și o face cu un sarcasm rece, aproape clinic.
Să lămurim din capul locului: PLAHA nu este ”inspirat din realitate”. Este realitatea, doar că trecută printr-un filtru juridic de protecție a platformei. Numele sunt schimbate, fețele ușor ajustate, dar mecanismele, ticurile de putere și biografiile sunt recognoscibile până la indecență.
Nu trebuie să fii expert în politică est-europeană ca să vezi elefantul din cameră. Plaha este Vladimir Plahotniuc, infractorul fugar care a paralizat socio-politicul moldovean ani la rând, a confiscat instituții și a tratat statul ca pe un seif personal. Serialul nici măcar nu se mai preface că ascunde asta. Îți aruncă indiciile în față, începând cu porecla lui Plahotniuc, și îți spune: ”hai, fă tu conexiunile”.
Cioroianu este, fără efort intelectual, Vladimir Voronin (Vorona, tradus din rusește, înseamnă Cioară), patriarhul uzat al unui sistem care a învățat să supraviețuiască prin cinism și memorie selectivă. Dodu e Igor Dodon, oportunistul elastic, mereu ”în dialog”, mereu gata să se muleze pe axa care promite protecție și continuitate personală, pro-rus până la măduvă și îngenunchere. Și lista continuă. Prea mult ca să fie coincidență, prea precis ca să fie metaforă.
PLAHA funcționează ca un dicționar vizual al capturării statului. Fiecare personaj este o piesă recognoscibilă dintr-un puzzle pe care publicul moldovean (și nu numai) l-a rezolvat demult, pe propria piele.
Un gest artistic pe post de act de acuzare
Meritul , sau obrăznicia serialului, este că refuză alibiul neutralității. Nu se ascunde după ”ambele părți”, nu face pedagogie democratică, nu oferă scuze istorice. Spune simplu: așa arată puterea când scapă de sub control. Așa arată statul când e administrat de rețele, nu de legi. Justiția e un buton. Presa e o telecomandă. Alegerile sunt un screensaver. Iar cetățeanul? Un figurant obosit, util doar ca decor de legitimare.
PLAHA doare pentru că nu lasă loc de interpretări confortabile. Nu poți spune ”nu știm sigur”, ”poate e altcineva”, ”e doar ficțiune”. Personajele sunt evidente, iar evidența asta e o insultă directă la adresa ipocriziei publice care a permis ani de zile menținerea farselor politice sub pretext de stabilitate.
PLAHA nu este un serial „despre corupție”. Asta ar fi prea vag, prea comod. PLAHA este, scenă cu scenă, o lecție practică despre cum se capturează un stat, cum se menține captiv și cum se administrează ca pe o firmă privată. Nu teoretic. Nu abstract. Ci operațional.
Adevărurile dureroase ale ficțiunii simulate
Primul adevăr pe care PLAHA îl fixează clar este acela că un stat capturat nu are un șef oficial. Are un nod central. Un om care nu trebuie să fie președinte, premier sau ministru. Dimpotrivă, cu cât e mai invizibil instituțional, cu atât e mai puternic.
Exact cum a făcut Plahotniuc, ”ficționalul” Plaha nu conduce. El conectează. Justiție. Presă. Poliție. Afaceri. Politică externă. Totul trece prin el, nu prin Constituție. Serialul arată limpede că funcțiile sunt temporare, dar loialitățile sunt infrastructură.
Un alt adevăr impus dureros este acela că instituțiile există doar ca decor de legitimitate. În PLAHA, instituțiile statului funcționează impecabil… împotriva sensului lor. Procuratura nu caută adevărul, ci momentul potrivit. Instanțele nu judecă, ci temporizează. Parlamentul nu decide, ci validează ce s-a decis deja în altă parte.
Vă sună cunoscut? Aproape ostentativ de românește? Acesta este statul capturat. Un stat în care legea nu e încălcată brutal, ci folosită selectiv, ca instrument de presiune sau de protecție.
În PLAHA, presa apare și ea, obraznic de dezgolită, cea mai ieftină armă a manipulatorilor și a controlorului suprem. PLAHA explică fără metafore că presa nu trebuie închisă. Trebuie cumpărată, fragmentată și obosită. O parte laudă, o parte atacă, restul relativizează. Rezultatul e același: cetățeanul nu mai știe ce să creadă și renunță să mai creadă ceva.
Pentru că, nu-i așa?, într-un stat capturat, confuzia e politică publică.
Serialul insistă și pe un alt detaliu esențial. Anume că opoziția nu trebuie distrusă complet. Doar ținută suficient de slabă. Unii lideri sunt compromiși, alții speriați, alții ademeniți. Cei care refuză jocul sunt marginalizați mediatic sau juridic.
În astfel de împrejurări, alegerile devin un exercițiu de logistică, nu de voință populară. Controlul resurselor, al mesajelor, al fricii și al instituțiilor face ca votul să fie doar ultima etapă a unei decizii deja luate.
Nu în ultimul rând, democrația și cetățeanul. Prima nu e anulată, ci doar simulată profesionist. În felul ăsta, omul simplu devine ultima verigă și, în același timp, prima victimă. Cetățeanul nu este ținta principală a sistemului, ci efectul colateral. E lăsat să supraviețuiască, să muncească, să plece, să tacă. Atâta timp cât nu deranjează fluxurile reale de putere.
De ce? Pentru că statul capturat nu are nevoie de entuziasm civic. Are nevoie de oboseală socială.
Cu ce rămânem?
Cu un gust amar, al unui prezent trucat, imposibil de digerat. Veritabil manual cinematografic al statului capturat, asta pentru că nu moralizează, nu explică didactic și nu promite soluții, ci doar arată mecanismul, pas cu pas, cu o precizie care sperie, PLAHA nu este un serial ”de urmărit”. Este un serial de recunoscut. Un act de memorie colectivă filmată, o listă de vinovății spusă pe șleau, fără proces și fără verdict final.
Pentru că verdictul îl știm deja.
