România nu își mai permite luxul de a se preface că ”merge și-așa”. Nici în sănătate, nici în educație și, mai ales, nu în justiție. După documentarul Recorder, după serile de protest, după anii de decizii care au ros încrederea publică până la os, suntem într-un punct critic: ori sistemul se reformează, ori se închide definitiv într-o fortăreață care va cădea, nu sub lovituri argumentate, ci sub presiunea străzii. Iar strada, când fierbe suficient, nu mai are răbdare pentru proceduri. Naște dictatura mulțimii, cu consecințele pe care le știm cu toții.
În acest context, Lia Savonea trebuie să plece. Acum. Nu mâine. Nu ”după clarificări”. Nu ”după evaluări”. Acum. Nu ca pedeapsă, ci ca măsură de igienă publică. Altfel, riscăm un paradox românesc clasic: un pas înapoi ratat azi devine, mâine, combustibil pentru victimizare și relansare politică.
Să învățăm, deci, să numărăm cu Lia Savonea, arătând pe ce coordonate se bazează îndemnul din titlu.
1. Concursul cu un singur candidat: performanță de republică bananieră
A ajunge președinte al ÎCCJ după un concurs organizat mai devreme decât de obicei, cu un singur candidat, votat 9 la 1, nu e ”misiune”, e monolog. Justiția nu se conduce prin aplauze programate. Când competiția lipsește, legitimitatea scade. Iar când legitimitatea scade, autoritatea devine forță brută.
2. Percepția de ”lider absolut” nu e o insultă, e un simptom
Când mai mulți procurori DNA și judecători vorbesc public despre un ”grup de influență” și despre control asupra CSM, asupra Inspecției Judiciare și a altor structuri, problema nu mai e de PR. Este una sistemică. Chiar dacă acuzațiile sunt respinse, percepția rămâne. Iar într-un stat de drept, percepția publică a independenței e la fel de importantă ca independența însăși.
3. Decizii „grele”, mereu în aceeași direcție
Anularea condamnării lui Mario Iorgulescu. Reîntoarcerea ”Dosarului Revoluției” la start. Rejudecări în cauze sensibile, cu miză publică uriașă. Sentințe controversate în dosare cu minori. Când toate drumurile duc înapoi, când resetarea devine rutină, iar responsabilitatea se dizolvă în proceduri, cetățeanul trage o concluzie simplă: justiția nu mai e finalitate, e un labirint menit să producă decizii scontate.
4. Rejudecarea ca sport național
Cazul Vanessa Youness, contractele Microsoft, pedepse anulate și trimise ”la reanalizat”. Nimic ilegal, ni se spune. Poate. Dar legalitatea aia contestată și controversată, repetată până la absurd devine abuz. Pentru că fiecare reluare înseamnă timp. Timpul înseamnă prescripție. Iar prescripția, ce convenabil pentru unii, înseamnă impunitate.
5. Justiția de partid, cu mănuși albe
În anii modificărilor toxice ale legilor justiției promovate de PSD, Lia Savonea a fost una dintre figurile centrale din CSM. Reorganizări, structuri disciplinare, mecanisme de control. Totul ”procedural”. Totul ”instituțional”. Totul, curios, aliniat interesului politic al momentului.
6. Averea și ”omisiunea”, sau clasica ”scăpare” a românului ”din Sistem”
Tranzacții imobiliare în Chiajna, asocieri discutabile, bani cash, terenuri, rude, investigații jurnalistice. Și, la final, o omisiune: un teren de 30.000 de euro nedeclarat la timp. Nu e un capăt de țară, ni se spune. Corect. Dar e un obicei prost într-un sistem care predică morală cu voce tare.
7. Luxul instituțional într-o țară săracă
32.000 de lei pe lună, economii consistente, bijuterii declarate, și, bonus, apartament de serviciu de 378 mp în zona Herăstrău, evaluat la aproape 4 milioane de lei. Nu e ilegal. Dar e obscen într-o țară în care oamenii ies în stradă pentru că simt că dreptatea e un club privat cu pază.
8. Documentarul Recorder care n-a dezvăluit nimic ci doar a repus în lumină
”Justiție capturată” n-a fost o ficțiune artistică. A fost un ecou cu răbufnire al nemulțumirilor interne. Reacția CSM, cea cu ”campania de destabilizare”, plus circul de la Curtea de Apel și ulterioara decizie de cercetare pe motive de ”securism” a judecătorului Beșu, toate reprezintă reflexe clasice al instituției care confundă critica cu trădarea. Așa vorbește o fortăreață, nu un sistem deschis.
9. Reconfigurarea completurilor: epurare, nu reformă
Desființarea și reorganizarea tuturor completurilor de la Secția penală, sub pretextul integrării unor judecători noi, cu eliminarea completurilor incomode, e un act de forță. Când judecători care vor să sesizeze înaltele instanțe europene sunt înlăturați, nu mai vorbim de management, ci de control. Iar când mandatele pe siguranță națională ajung la judecători din alte secții, cum ar fi cea de contencios administrativ, fără informare, problema devine una de securitate instituțională.
10. Pasul înapoi acum sau mitul martiriului mâine
Cel mai periculos scenariu pentru democrație nu e demisia Liei Savonea. Este demiterea târzie. Pentru că o retragere forțată de stradă, după escaladare, produce eroi falși. Produce victime politice. Produce cariere relansate pe resentiment. Acum, pasul înapoi al Savonei ar dezamorsa conflictul. Demiterea de mai târziu nu va face decât să-i toarne kerosen în rezervorul unei fulminante lansări politice.
Cam asta ar fi, succintă, enumerarea celor 10 motive ”pentru care”. De zeci de ani, justiția e măcinată de corupție, interese, manipulare, disfuncționalitate. Fiecare guvern a promis reformă. Fiecare a livrat cosmetizare. Rezultatul? Un sistem opac, defensiv, alergic la transparență. Reforma nu mai poate fi internă și tăcută. Are nevoie de audit real, de limitarea puterii discreționare, de rotația funcțiilor, de transparență în promovări și de responsabilitate pentru decizii cu impact public major.
Epilog cu ”Strada”, mereu sublimă, dar vulnerabilă în egală măsură
Protestele apărute după documentarul Recorder sunt cel mai probabil curate. Fără convocator, diurnă ori stat de plată pentru ”prezență în teren”. Oameni diferiți, uniți de un mesaj simplu: ”Vrem o justiție care să ne aparțină”. Dar strada are două mari riscuri: caracterul eterogen și diluarea. Fără claritate, fără obiective precise, protestul se poate transforma oricând într-un zgomot de fond, ușor de confiscat sau de caricaturizat. Iar dacă mesajul se pierde, dacă revendicarea se lărgește până la confuzie, ”Strada” din aceste zile va ajunge la o oglindă a ”bulevardelor cu Auriști”: multă emoție, ideologie opusă, același haos.
Strada nu trebuie să devină tribună de presiune pentru orgolii, ci instrument de susținere civică lucidă, prin argument, căci Lia Savonea nu este cauza unică a dezastrului vechi de 35 de ani din Justiție ci este doar simbolul contemporan al pervertirii unei Puteri constituționale.
Dar cum simbolurile, în politică și în justiție, contează enorm, retragerea la depou ar fi unul dintre puținele acte notorii de bun simț ale șefei ÎCCJ. Rămânerea, în actualul context, echivalează cu o sfidare.
