„Alegeri model pentru democrația nord-coreeană”, ar fi exclamat orice observator extern, dacă ar fi fost lăsat să intre în sală la ultimele alegeri ale PSD. Dar nu era loc. Ocupaseră totul vechii membri ai „unității de monolit”, care între timp s-au reinventat într-o nouă specie evoluată. ”Unitatea de nezdruncinat”. Adică un fel de beton ideologic armat cu interese personale, cimentat de promisiuni bugetare și acoperit cu un strat gros de ipocrizie festivă.
Și dacă la nivel național totul pare o defilare a loialității fără fisuri, în teritoriu lucrurile se petrec, cum s-ar zice, cu dragoste și cu sânge rece.
Luați, de pildă, cazul PSD Ialomița. Aici nu e doar politică, e teatru de război psihologic. Un caz-școală despre cum să te urăști frățește și să juri pe roșu că e vorba de iubire fără sfârșit. Fiecare tovarăș își dorește binele celuilalt, dar numai după ce l-a împins ușor, elegant, sub roțile propriei ambiții.
În aparență, o armonie de cristal. În public, Pavel, Potor, Țintă, Marin Constantin și Ștefan Mușoiu își zâmbesc reciproc cu o căldură care ar recongela ghețarii afectați de încălzirea globală, în vreme ce, în culise se joacă un Call of Duty Modern Warfare de provincie, cu pumni, șuturi și ghionturi administrate pe sub catifeaua mesei de prezidiu cu discreția unui balet rusesc.
De fapt, PSD Ialomița nu e o organizație politică, ci un fel de tabără de vară pentru ego-uri hiperactive. Fiecare se crede comandantul plajei, dar nimeni nu vrea să adune gunoaiele. Unii se laudă că „au oamenii lor” în structuri, alții că „au informații”, pentru că, și în Ialomița, politica e doar o formă locală de șantaj preventiv. Se discută mai puțin despre programe și mai mult despre cine pe cine a turnat la „organe”.
În Biroul de Partid, fiecare ședință seamănă cu o nuntă la care mireasa a fost deja furată și siluită de trei ori. Unii bat cu pumnul în masă invocând moralitatea, între două contracte semnate cu clientela, prietenii, finii, nașii sau colegii. Alții chibițează pervers, de pe margine, în vreme ce acoperă pardoselile cu coji de banane, pentru un viitor mai bun, mai sigur și mai profitabil pentru sine.
Pavel joacă rolul patriarhului care se face că nu-și vede propriii fii adoptivi ascuțindu-și cuțitele pe încuietoarea de la servietă. Potor, eternul tehnocrat aparent, și-a construit o imagine de băiat subțire, care chinuie bicicleta electrică într-un oraș sufocat de bolarzi, peticindu-și periodic amprenta de carbon cu șopârle mediatice livrate prin diverși scribi obedienți. Țintă visează să fie lider, dar are în portbagaj mai multe orgolii decât argumente. Marin Constantin e mereu pe fundal, așa cum îi place. În expectativă, pregătit să jure credință oricui câștigă, pentru ca mai apoi să-i tragă preșul de sub picioare. Nu în ultimul rând Mușoiu s-a înscris pe turnantă, prin tehnici proprii, probabil convins de faptul că un zâmbet pe facebook și un ”spici” evaziv pot dribla împreună tectonica de partid.
Cireașa de pe tort e presa locală. Această adunătură docilă, care scrie la comandă și tace la plată. Jurnaliști de chitanțier mărunt (300 – 500 de euro), de obicei cu pixul conectat la buget, care livrează la kilogram independență editorială cu factură fiscală. Când un PSD-ist are nevoie să mai înțepe alt PSD-ist, se mai iese la câte-o cafea prin Speed, Vista sau Console, ori se dă telefonul clasic: „Bă, vezi că mâine tre să apară ceva… discret.” Și apare. Cu tot cu poza colegului „discret discreditat”.
Rezultatul? O atmosferă de mormânt vesel. Toți se jură că sunt o echipă, dar fiecare își sapă singur groapa, doar ca să-l împingă pe celălalt în ea. Practic, cei din PSD Ialomița nu fac politică, fac geologie: sapă, sapă, sapă, până ajung la propriul fund.
Și totuși, în fața camerelor, spectacolul continuă. Se îmbrățișează cu patos, își suflecă mânecile și își lipesc umerii cămășilor cu mâneci suflecate ca niște veri care se iubesc la infinit, mai ceva ca în cântecele de galerie.
”Toți pentru unul, dar fiecare pentru el!” este deviza reală a pesediștilor ialomițeni. Pentru că, nu-i așa?, la PSD Ialomița, dragostea trece, dar funcția rămâne.
Și fiecare o vrea pe a celuilalt.
