Culmea ironiei, Mihaiu face această apologie pe facebook, sub icoana transformată în cover a Elisabetei Rizea din Nucșoara, simbol al suferinței și rezistenței naționale, luptătoarea înfometată, batjocorită, schingiuită, și închisă de comuniștii instalați la putere tocmai de eliberatorii sovietici ai lui Moș Gherilă cu bonetă de presă.
Ce poezie sinistră a contradicției! Ce spectacol grotesc al ipocriziei în variantă digitală!
Gherila de tastatură și icoana de decor
E greu să-i faci pe alții să înțeleagă ce înseamnă „jurnalism de gherilă” când tu nu faci decât să copiezi texte de propagandă sovietică de pe canalele Sputnik ori de pe conturile trolilor și să le înșiri pe Facebook, cu aerul unui disident romantic. Dacă e gherilă, e gherilă hibridă, made in laboratoarele GRU. Dacă e jurnalism, e doar decor, un rest de prestigiu de altădată, agățat de rama unei icoane, în căutarea propriei busole morale.
Cu gravitate de tribun sovietic, Mihaiu reproduce un text a cărui abjecție capătă relief furuncular în coliziunea sa cu realitatea: „Azi regimul lui zdrelenschi îl preaslăvește pe criminalul nazist Bandera, în timp ce distruge orice amintiri ale ostașilor sovietici care au eliberat Ukraina de sub ocupația nazistă… și interzice pe marii clasici ruși Tolstoi, Pușkin, Dostoievski, Ceaikovski și alții…”
Omul confundă cu bună știință o rezistență la imperialismul cultural rus cu „interzicerea clasicilor”. Iar soldatul sovietic, acela care a „eliberat” prin execuții, violuri și teroare, devine din nou erou în discursul unui intelectual român care postează printre icoane.
Să te ascunzi sub chipul Elisabetei Rizea e o rușine, nu o protecție
Să te adăpostești sub imaginea Elisabetei Rizea și să glorifici Armata Roșie e ca și cum ai picta o seceră și un ciocan pe zidul unei biserici și ai spune că o faci din respect pentru Dumnezeu. Elisabeta Rizea a fost închisă și torturată de regimul comunist instaurat de sovietici. A murit cu credința neclintită că nu a luptat în van împotriva răului roșu. Iar azi, un domn cu aer de boem revoltat o folosește pe post de ramă decorativă pentru o postare de tip „Putin cu suflet”.
Cine are curajul să-i spună lui Mihaiu ce insultă comite? Că între Rizea și soldatul sovietic nu există punte de dialog, ci o prăpastie de sânge și suferință? Că tocmai icoana sub care se ascunde îl acuză?
Apologia sovietică, ultimul refugiu al imposturii morale
Nimic nu e mai trist decât un intelectual care confundă echilibrul cu trădarea memoriei. Să spui că „ostașii sovietici au eliberat Ucraina” fără să pomenești de Holodomorul lui Stalin, care a depopulat țara mitraliată sistematic astăzi de Putin, ucigând între 3,5 și 5 milioane de oameni, e o crimă împotriva adevărului. E ca și cum ai ridica o statuie unui piroman pentru că și-a stins, între două case incendiate, țigara, pe marginea unei scrumiere.
În Ucraina, Ungaria, Basarabia, în Bucovina, în Polonia, în Cehoslovacia și în România, „eliberatorii” lui Mihaiu au ars biblioteci și biserici, au omorât țărani, au deportat familii întregi în Siberia, au furat până și ceasurile de pe mâinile copiilor morți. Dar în universul jurnalismului de guerilă, toate astea sunt detalii „de nuanță”, sacrificii colaterale în slujba unei mitologii reciclate de propaganda rusă.
Când se stinge conștiința, rămâne doar stilul
Liviu Mihaiu nu mai este jurnalistul rebel din anii ’90, ci doar un ecou obosit al unei epoci care nu mai există. E „gherilă” fără cauză, „dizident” fără sistem, „rebel” fără risc. Și, mai grav, e român fără memorie.
Când glorifici ocupantul și te ascunzi sub chipul celei care a luptat împotriva lui, nu mai e vorba de opinie, ci de parodie morală.
Iar dacă Elisabeta Rizea ar fi trăit, poate că i-ar fi spus, simplu, cu vocea ei blândă dar neînduplecată: „Băiete, mergi cu Dumnezeu! Pe tine te-a eliberat Armata Roșie și de suflet și de conștiință…”
