Viziunea lui Simion e simplă: elevul, cocoșat de ghiozdan și amețit de lipsa laboratoarelor funcționale, va prinde brusc aripi dacă, înainte să înceapă tabla înmulțirii, înalță ochii spre taboul cu Mult Iubitul Conducător și cântă fals, dar patriotic, despre „reDeșteptarea României”.
Sună familiar, nu? Nu mai devreme de acum 4 decenii, nu aveam voie să începem a împleti pănușa de porumb la Lucru Manual fără să intonăm balada celor „Trei culori”, în vreme ce portretul Tovarășului, atârnat deasupra tablei, ne privea cu o tandră vigilență de big brother carpato-danubiano-pontic. Ceea ce se numea atunci „formarea omului nou” revine astăzi în straie aurite: formarea „cetățeanului conștient de rădăcinile sale istorice și spirituale”. Aceeași supă reîncălzită, doar că schimbăm portretul lui Ceaușescu cu icoana lui Georgescu. Sau Simion, că nici nu se mai știe de la o săptămâna la alta…
Dar partea cea mai savuroasă a acestei inițiative nu e nici nostalgia după uniformizarea comunistă, nici ridicolul momentului solemn la ora opt dimineața, ci contradicțiile textului legislativ. Într-un paragraf, tonul e cazon: „Se impune cu necesitate reintroducerea unor practici educaționale menite să formeze cetățeni conștienți…”. Adică ordine de la centru, marș militar, fără comentarii. În paragraful următor, însă, totul devine duios: „Rugăciunea are caracter voluntar și reflectă respectul deplin pentru libertatea de conștiință.” Cu alte cuvinte: e obligatoriu, dar doar dacă vrei. E impus, dar „liber consimțit”. Exact cum, pe vremuri, aderarea la UTC era „opțională”, dar lista celor care „refuzau” nu rămânea niciodată goală.
Această schizofrenie legislativă nu e întâmplătoare. Ea oglindește perfect mentalul colectiv pe care AUR îl mângâie pe creștet: o societate care vrea, simultan, ordine și libertate, tradiție și modernitate, naționalism rigid și libertăți occidentale. Vrem să fim și fiii patriei care cântă la unison, și indivizi cu libertate absolută de conștiință. Rezultatul? O bâlbâială ridicolă, demnă de Caragiale, unde „se impune voluntar” și „obligatoriu facultativ” devin norme de viață publică.
Să nu ne amăgim: astfel de inițiative nu sunt despre educație, ci despre spectacol. Nu despre rezolvarea crizei școlii, ci despre adormirea spiritului critic. În loc de profesori plătiți decent, avem rugăciuni colective. În loc de manuale actualizate, avem fanfaronadă patriotică. Și, firește, în loc de gândire critică, avem recitarea sincronă a dogmei. Căci un copil care începe ziua cu o rugăciune impusă „voluntar” va fi mult mai docil atunci când i se va cere, peste ani, să închine ode oricui va mai fi atârnat pe pereți.
În fond, România rămâne campioana paradoxurilor. Vrem o școală europeană, dar cu ritualuri de lagăr ideologic. Vrem libertate, dar numai în formele permise de partid, fie el comunist sau naționalist-creștin. Și poate cel mai trist e că, undeva, în adâncul acestui mental colectiv, mulți români chiar găsesc liniște în asemenea „momente solemne”. Pentru că e mai comod să cânți și să te rogi la comandă, decât să pui întrebări incomode.
Dar poate că aici e adevărata intenție a AUR: nu să educe, ci să reeduce. Nu să ridice nivelul școlii, ci să coboare nivelul de spirit critic. Să ne întoarcă, încet-încet, la vremurile în care „Tovarășu’” veghea de pe perete și fiecare gest era sincronizat cu „linie și uniformă”. Doar că, acum, în loc de odele către Ceaușescu, ne pregătim să intonăm, în cor, o combinație de psaltire și imn, sub privirea blândă a noului partid salvator.
Iar asta, dragii părinți, nu e educație. E doar o altă formă de dresaj patriotic cu miros de tămâie.
