În Amara, un foraj de mare adâncime a cedat și a provocat un dezastru: apă, gaze toxice și materiale solide au țâșnit la peste 50 de metri înălțime, iar locuințele aflate în apropiere au fost expuse unui risc major. Ulterior, gazele au luat foc și, în urma fenomenului, a rămas un crater cu o rază de 40-50 de metri. Faptele sunt simple și grave: un accident tehnologic cu potențial dezastruos, produs lângă oameni, lângă case, în mijlocul unei comunități.
Dar ceea ce ar fi trebuit să fie o lecție despre reacția rapidă și responsabilitatea publică s-a transformat într-o demonstrație de incompetență. Consiliul Județean Ialomița a emis primul comunicat oficial abia după 7 ore de la explozie. Departamentul pentru Situații de Urgență, instituția care se laudă că gestionează orice criză, a făcut exact același lucru: tăcere timp de 7 ore. Prefectura, prin compartimentele sale de informare publică, a rămas complet inactivă. La fel ca Primăria Amara, al cărei primar a acuzat toată presiunea pe care punga de gaz o elibera.
Informare să fie, dar doar când ne slujește…
Această atitudine ridică o întrebare esențială: de ce autoritățile refuză să își facă datoria minimă de a informa cetățenii asupra riscurilor iminente? În orice manual de comunicare de criză scrie negru pe alb: populația trebuie avertizată imediat, chiar și cu informații preliminare, pentru a putea lua decizii de siguranță. În cazul de la Amara, oamenii au aflat singuri, de pe facebook, whatsapp sau chiar pe pielea lor, că în aer pluteau gaze inflamabile. Unii s-au întrebat dacă să-și evacueze familiile, alții au stat cu frica în sân că le explodează casa. În locul unor informații oficiale, au primit tăcere și bâlbâieli întârziate.
Ironia este că administrația județeană nu duce lipsă de bani pentru „informare”. Din contră: plătește constant contracte către o duzină de site-uri și televiziuni-fantomă din Bărăgan, prin așa-numite „parteneriate media”. Practic, bani publici direcționați către o presă obedientă, care se ocupă să publice articole laudative și comunicate sterile, dar care dispare complet când e vorba să informeze cetățenii despre pericole reale.
În plus, instituțiile publice sunt pline de consilieri personali ai conducătorilor. Mulți dintre ei au salarii consistente, iar unii au atribuții directe legate de „informarea cetățenilor”. Cu toate acestea, la Amara, niciunul nu și-a asumat responsabilitatea să transmită măcar un mesaj de avertizare. Practic, contribuabilii plătesc lunar zeci de oameni și canale media, dar în momentul în care comunitatea chiar are nevoie de informație, sistemul dispare.
Cu ce rămânem după fuga autorităților de confruntare cu realitățile
Explozia de la Amara scoate la iveală două realități. Prima – Instituțiile care ar trebui să protejeze cetățenii sunt lente și opace. Preferă să tacă ore întregi decât să își asume riscul unui mesaj incomplet. Cea de a doua – Resursele publice destinate informării nu sunt folosite pentru informare, ci pentru controlul imaginii. Contractele cu presa locală și sinecurile de consilieri nu aduc niciun beneficiu real comunității.
În final, nu craterul din pământ e cel mai periculos, ci craterul de încredere între cetățeni și autorități. Când instituțiile tac 7 ore în fața unui dezastru, mesajul transmis este clar: siguranța oamenilor nu este prioritatea lor.
Explozia de la Amara arată că în fața unui pericol real, cetățenii sunt singuri. Instituțiile se mobilizează mai greu decât un tractor înnămolit. Se mișcă abia când situația nu mai poate fi ascunsă.
Și atunci, întrebarea care ar trebui să trimită valuri până la București este: cine își asumă această bătaie de joc? Când plătești din bani publici consilieri care nu consiliază, jurnaliști care nu informează și instituții care nu reacționează, nu e doar o greșeală. Este delăsare criminală.
Explozia de la Amara nu a omorât oameni. Din fericire. Dar tăcerea instituțiilor publice abilitate putea să o facă. Domnilor Bolojan, Predoiu, Arafat, un atare eșec administrativ, ar trebui să ducă la demisii, la anchete și la schimbarea mecanismului de comunicare publică. Dar, după cum știm, slabe speranțe ca focul din localitate să pună pe cineva pe jar… În România, cel mai adânc crater nu e cel din Amara, ci cel în care se scufundă asumarea și responsabilitatea autorităților.
