Există în memoria colectivă românească niște cute vechi, lăsate de propaganda comunistă, care, spre deosebire de asfaltul din Slobozia, nu se repară niciodată. Unele sunt benigne, dar altele sunt atât de adânc impregnate încât continuăm să venerăm cu o seninătate aproape înduioșătoare, după decenii de ”liber la gândire”, repere goale de conținut sau confecționate pentru a servi unor interese vremelnice.
Una dintre aceste borne prefabricate poartă numele, pompos și ”istoric”, de 25 Octombrie, Ziua Armatei Române. Iar dacă te întrebi cum a ajuns această dată să fie ”sfântă”, răspunsul e simplu: a fost decretată, pur și simplu, printr-un act de putere al Republicii Populare Române. Nu în 1944, când, în febra ”eliberării”, 23 august a devenit și prima sărbătoare de facto a unei Armate care ”întorcea armele” întoarsă cu cheia de la Est. Nici în 1947, când România devenea oficial stat comunist. Nu. Ci în 1959, prin Decretul nr. 381, la 14 ani după război, când deja Stalin murise, armata era sovietizată până în șuruburi, iar propaganda avea nevoie să lustruiască un mit care să nu deranjeze prea mult Marele Frate de la Răsărit.
Cum am ajuns să avem o Zi a Armatei cu certificat de naștere sovietic
Înainte de 1959, comuniștii români, la ordinul lui Stalin, stabiliseră deja o altă ”sărbătoare militară” oficială, înaintea amintitului 23 august din 44. Este vorba de 2 octombrie, dată marcată cu roșu în calendarele Armatei din 1951. De ce 2 octombrie? Pentru că în acea zi a anului 1943, Stalin aprobase formarea, pe teritoriul URSS, a Diviziei ”Tudor Vladimirescu”, prima structură militară ”populară”, adică un nucleu de ostași români capturați, puși laolaltă cu trădătorii, apoi instruiți, controlați, ideologizați și trimiși să lupte, de către Armata Roșie, împotriva propriilor frați.
Așadar, în 1951, românii erau chemați să sărbătorească nu armata lor istorică, ci divizia creată de ocupantul militar sovietic. Era culmea obedienței.
În 1959, însă, comuniștii de la București au simțit nevoia unui mic ”rearanjament”. 2 octombrie era prea strident, prea vizibil ”făcută la Moscova”. Trebuia ceva nu neapărat foarte românesc cât mai ales ceva tolerabil pentru Kremlin. Iar soluția de compromis a venit: 25 octombrie 1944, așa zisa ”eliberare a ultimei palme de pământ românesc”.
Ce dacă această ”eliberare” fusese, în fapt, opera strategilor Armatei a 40-a sovietice, care au împins ca și carne de tun, în focul luptelor, Armata a 4-a română, abia reîntoarsă din prizonieratul politic al zilei de 23 august? Ce dacă, după 25 octombrie 1944, Transilvania a intrat oricum sub administrație militară sovietică până în martie 1945? Ce dacă România, în timp ce recupera nordul Transilvaniei, preda rușilor Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța? Nimic din toate acestea nu conta. Propaganda avea nevoie de o zi ”acceptabilă”.
Și iată-ne, peste 81 de ani, tot acolo: sărbătorind un compromis ideologic, nu o reală izbândă românească.
”Eliberarea ultimei palme”? Care ”palmă”? A cui ”eliberare”?
Istoriografia comunistă a turnat ani de zile beton peste o narațiune idilică: că la 25 octombrie 1944 România s-ar fi regăsit întreagă și suverană.
În realitate teritoriul eliberat era preluat imediat sub administrația militară sovietică, Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, acele părți de țară pentru care România intrase, inițial, în război, au rămas pierdute, Armata Română era subordonată total Armatei Roșii, soldații români murind cu miile în operațiuni dictate de sovietici, adesea cu armament și logistică minimală iar ”eliberarea Careiului” rămâne în analele militare, în primul rând, o victorie a Armatei a 40-a sovietice, care avea ordinul strategic, resursele și dreptul de comandă.
Când spui aceste lucruri azi, în 2025, încă se găsesc persoane indignate: ”Cum adică fals istoric? Așa am învățat la școală!”.
Exact asta este problema: așa am rămas să învățăm, pentru că nimeni, nici măcar acum, nu are curajul să schimbe o mitologie impusă de un regim odios, dar aplicată cu fidelitate de autoritățile „democratice” de azi.
Ce ar însemna o Zi a Armatei cu adevărat românească?
Dacă am avea puțin respect față de propria istorie, și măcar o brumă de coloană vertebrală civică, am abandona fără regrete data de 25 octombrie, născută din combinații politice sovieto – comuniste.
Alternativele sunt multe și legitime. Enumerăm doar trei:
1. 24 noiembrie – Actul de naștere al Forțelor Terestre Române
La 24 noiembrie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna actul prin care erau unificate armatele Moldovei și Țării Românești, luând naștere Statul Major al Forțelor Terestre. Aceasta este data reală a apariției Armatei Române moderne.
Nu sovietică, nu comunistă, nu ideologizată.
Ci românească.
2. 6 august – Victoria de la Mărășești (1917)
Ziua în care Armata Română a oprit, eroic, ofensiva germană. Ziua în care a răsunat „Pe aici nu se trece!”. Dacă avem o zi care să merite cu adevărat închinare, aceasta este.
Nu pentru că au vrut sovieticii, ci pentru că a vrut istoria noastră.
3. 10 mai – Ziua Independenței și a Regalității
Independența României a fost proclamată tot de Armata Română, prin sacrificiu direct pe câmpul de luptă, în războiul în care rușii erau prea ocupați să se ascundă pe fundul tranșeelor în vreme ce oastea lui Carol I, întemeietorul României moderne, lua cu asalt redutele otomane.
O altă dată cu fundament, cu miez, cu demnitate.
De ce nu se schimbă nimic?
Pentru că suntem ancorați încă într-un reflex comod. ”Așa am învățat… așa rămâne”. De parcă istoria ar fi o parcare cu abonament, nu un adevăr viu care trebuie corectat atunci când este falsificat.
Autoritățile actuale, indiferent de culoarea electorală, perpetuează aceleași festivisme, aceleași coroane depuse la aceleași momente fixate de propaganda sovieto – comunistă. E mai simplu să citești un discurs scris de altcineva decât să înfrunți realitatea istorică. E mai comod să perpetuezi mituri decât să intri în conflict cu inerția instituțiilor.
Recurs la istorie!
România are nevoie de o Zi a Armatei care să fie a României, nu a „Armatei Populare” create la Moscova. Are nevoie de repere curate, de un trecut asumat, nu de moșteniri otrăvite.
Are nevoie de demnitate, nu de comemorarea unei ”eliberări” care a adus cu sine o nouă ocupare. Și mai ales, are nevoie de curajul de a spune lucrurilor pe nume, fără teamă că se supără cineva, undeva, într-un departament de relații publice.
Dacă vrem cu adevărat să ne respectăm Armata, pe cei care au luptat și au murit pentru România, haideți să o facem prin adevăr, nu prin mituri. Prin istorie, nu prin clișee. Prin recuperarea identității reale, nu prin menținerea decorului moștenit din manuale roșii.
A venit timpul să ieșim de sub pătura groasă a propagandei ruso-imperiale, care ne-a intoxicat deopotrivă trecutul și prezentul. Timpul revenim la istoria de substanță, la faptele reale, la simbolurile autentice ale neamului românesc.
Timpul să le spunem copiilor noștri, cu capul sus: ”Azi e Ziua Armatei Române tocmai pentru că așa a vrut istoria aia pe care atâtea generații de cotropitori au vrut s-o falsifice.”
