Există personaje ale istoriei uitate, eroi care au zburat, au ars, au suferit și au fost mutilați pentru patriotismul lor. În tăcere. Pentru că nu mai aveau nici lacrimi, darămite cuvinte. Aveau doar fapte. Și mai există personaje ale propagandei care zeci de ani s-au împins singure în față, s-au cățărat pe prezentul continuu și pe memoria scurtă a nației cu o nerușinare demnă de manualele de psihologie socială.
În prima categorie îl găsim, la loc de frunte, pe Comandorul Tudor Greceanu, adevărat As al aerului, adevărat ofițer, adevărat martir al secolului românesc, amputat și răstignit pe zidurile celulelor comuniste din România sovietizată vreme de 15 ani.
Din cea de a doua categorie se remarcă ”decedatul lunii”, Generalul Radu Theodoru, eroul fabricat, care și-a petrecut bătrânețile nu în discreție și demnitate, ci într-un delir nostalgic după soviete și dictatură, într-o încercare jalnică de a rescrie istoria asemenea unui propagandist pensionat.
Două repere complet diferite ale lunii decembrie, două destine în opoziție, două lumi incompatibile: una a demnității tăcute și a jertfei, alta a oportunismului grețos și a imposturii gălăgioase.
THEODORU, EROUL DE HÂRTIE, MANUSCRISUL DE PROPAGANDĂ
Să ne înțelegem: nimeni nu contestă faptul că Radu Theodoru a pilotat avioane. A făcut-o. A fost militar. Și aici s-ar termina povestea, dacă nu ar fi început-o chiar el, reinventându-se ca pe un soi de profet al „adevărurilor alternative”, un scrib al conspirațiilor istorice, un declamator de ode pentru un imperiu care a schingiuit România.
În loc să apere memoria aviatorilor români decimați în lagărele și pușcăriile comuniste, Theodoru a ales să fluture steagul celor care i-au torturat pe camarazii lui. În loc să-și plece fruntea în fața celor care au murit cu România pe buze, el a vorbit cu patimă despre o Rusie salvatoare și despre un Occident decadent, o inversare absurdă a realității, pe care doar un om complet rupt de propriile rădăcini o poate produce.
Cum să nu fie grotesc? Cum să nu simți că istoria își bagă capul în mâini și oftează?
În anii 50, în vreme ce Tudor Greceanu era torturat în beciurile pușcăriilor comuniste, cu picioarele în blocuri de gheață, Theodoru primea de la oamenii lui Stalin comanda unei escadrile de vânătoare și funcția de instructor de zbor la Regimentul 3 Vânătoare „Târgșor”, devenind apoi comandant de companie și profesor de specialitate la Școala de ofițeri tehnici de aviație de la Sibiu.
Decenii la rând, în timp ce Theodoru își așternea „adevărurile” la masa talk-show-urilor conspiraționiste, adevărații eroi aviatori ai României nu au avut parte nici măcar de câteva rânduri în manuale. Și nu pentru că nu ar fi avut ce povesti, ci pentru că au fost zdrobiți, fizic și biografic, de același sistem pe care Theodoru, la tinerețe l-a slujit cu stoicism iar la bătrânețe l-a mângâiat cu vorbele unui fidel tardiv.
TUDOR GRECEANU, DEMNITATEA CARE NU FACE ZGOMOT
Dacă Theodoru a ținut neapărat să-și scrie singur legenda, Tudor Greceanu este legenda pe care nu a apucat s-o scrie nimeni la timp. Un om care a trăit la altitudini unde respirația se subțiază și unde doar caracterul rămâne.
A fost posesor a șase brevete de pilot românești: brevet de pilot de război, brevet de pilot de vânătoare, brevet de instructor de zbor, brevet de pilot de bimotoare, brevet de înaltă acrobație, brevet de zbor de noapte și de zbor fără vizibilitate.
Șase. Pe care le-a purtat cu mândria discretă a unui ofițer adevărat.
Dar nu doar atât: Greceanu a primit brevete și insigne de pilot german, italian și american, pentru profesionalismul său tehnic și pentru felul în care stăpânea mașina de zbor ca pe o extensie a propriei voințe.
A acumulat 6000 de ore de zbor în condiții de război. A realizat 1000 de misiuni de luptă. A luptat în Est și în Vest, acolo unde România i-a cerut. Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa III, a fost decorat apoi cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” de Război cu spade, clasa Crucea de Aur cu 1 baretă „pentru eroismul dovedit în lupta. În luptă, nu la ședințele de socialism științific de la cazarmă.
A îndurat ceea ce puțini pot înțelege: nu doar focul antiaerian, ci și focul istoriei. După instaurarea regimului comunist, a fost arestat și torturat vreme de 15 ani. În urma chinurilor, i-au fost amputate ambele picioare.
Și, spre deosebire de „eroii” care își plâng frustrările la televizor, Greceanu nu s-a plâns niciodată. Niciun cuvânt de ură, nicio lamentație. Doar o demnitate neomenească.
A murit în decembrie 1994, într-o Românie care nu a vrut nicioodată să-și cinstească adevărații eroi. A murit discret, așa cum a și trăit. Fără talk-show-uri, fără discursuri, fără autoglorificare.
Un titan fără picioare, dar cu o coloană vertebrală pe care o simți și astăzi, când îi citești numele.
CONTRASTE CARE DOR
Este, desigur, o coincidență, faptul că ambii aviatori au legătură cu decembrie, unul trecând în eternitate iar celălalt doar în neființă, în această lună. Dar în istorie coincidențele au darul de a deveni simboluri.
Într-o parte: un om care a zburat 6000 de ore, a înfruntat moartea de 1000 de ori, a fost schingiuit, mutilat, dar nu a cedat. În cealaltă: un om care a zburat, da, dar care apoi a coborât pe pistele propagandei și și-a găsit împlinirea în rolul de tribun al iluziilor filoruse.
Moartea lui Theodoru ar fi trebuit să fie doar o știre. Memoria lui Tudor Greceanu ar fi trebuit să fie un capitol în toate manualele, un nume de aeroport, de bulevard, de academie militară. Și totuși… în România inversă, adesea îi pomenim mai des pe cei care au strigat mult decât pe cei care au făcut enorm.
MANIFEST PENTRU CONȘTIINȚĂ
Când ne vom hotărî să-l pomenim pe Tudor Greceanu așa cum merită? Când nu va mai trebui să-l comparăm cu nimeni: nici cu Theodoru, nici cu alți vorbitori încruntați care n-au făcut niciodată altceva decât să avanseze la manșa și pe după manșa unui aparat de luptă?
Nu scriem aceste rânduri ca să judecăm un propagandist decedat. Scriem ca să ne judecăm pe noi. Pentru că, dacă nu facem diferențe clare între impostori și eroi, între iubitorii de lanțuri și oamenii care le-au rupt, între propagandiști și martiri, atunci ne pierdem busola morală.
Iar când o națiune își pierde busola, niciun avion nu o mai poate salva.
