Ministerul Apărării Naționale a mai bifat o performanță administrativ-morală de tip românesc: a spus ”nu” exact acolo unde era comod și a tăcut exact acolo unde ar fi trebuit să vorbească. Cu tonul acela de comunicat spălat cu detergent european și clătit în Raportul Wiesel, MApN a refuzat funeraliile naționale pentru generalul (în retragere, dar niciodată în reconsiderare) Radu Theodoru. Nu pentru tot ce a fost, nu pentru tot ce a scris, nu pentru tot ce a slujit, ci doar pentru antisemitism și negarea Holocaustului. Atât. Restul, zgomot de fond.
Armata Română, instituție cu epoletul perfect călcat și coloana vertebrală mereu în așteptare de ordin, ne explică doct că trebuie să ”distingă categoric între cariera militară și activitatea publicistică și ideologică ulterioară”. Distinge. Selectiv. Cu bisturiul unei ipocrizii chirurgicale: taie unde e lege, coase unde e istorie incomodă.
De ce fuge de adevăr Armata Română?
Că Radu Theodoru a fost, încă din tinerețe, un condeier harnic al stalinismului românesc, asta nu pare să deranjeze prea tare. Că a cântat, cu rimă și entuziasm, ”pacea care e Stalin”, ăla din ordinul căruia a fost ucisă elita Armatei Regale Române, nu e problemă. Că a pupat Volga, Donul și fereastra Kremlinului literar, cu sărutări proletare și cununi de flori culese de muncitori, e doar… context istoric, nu?
”Sboară pasăre în sbor, peste Volga, peste Don, Și te-așează în sbor lin, la fereastra lui Stalin. Să-i spui și că noi muncim, Planul să-l îndeplinim, să-i duci din a noastră parte, sărutări şi sănătate. Bucurie, voie bună, împletite în cunună. Cunună de mândre flori, culese de muncitori, Strânse din a noastră țară, Republica Populară”, a fost una dintre primele poezii publicate de ”eroul” Theodoru în ”Lupta Sibiului”, același personaj de tristă amintire semnând alte elucubrații care ar îngrozi azi și un elev de clasa a 7-a: ”Cântând viața, oamenii și veacul socialismului, ei îl cântă pe Stalin. Dragostea pentru el se revarsă și în stihurile poporului. Ale poporului liber, puternic fericit. Pace! Luptăm pentru pace! Pacea e Stalin! Trăiască Stalin! Tumultul milioanelor de oameni, mâinile lor înfrăţite, voinţele lor dârze nu vor putea fi înfrânte. Căci în frunte, păşeşte Stalin”.
Ei, la ceas funebru, Armata Română fuge de cuvintele de mai sus ca de focul antiaerian. Nu spune ”stalinism”, nu spune ”propagandă sovietică”, nu spune ”rescriere ideologică a istoriei”, nu spune ”complicitate”. Spune ”activitate publicistică ulterioară”. Ulterioară cui? Lui Stalin? Lui Dej? Lui Brejnev? Sau doar bunului-simț?
Theodoru, fără funeralii naționale. Eroii Armatei, fără gropi sau recunoaștere oficială
Dar adevărata performanță a MApN nu e ce spune, ci ce nu spune. Nimic despre aviatorii români adevărați. Așii cerului, cei care au luptat, au supraviețuit războiului și apoi au fost zdrobiți de pacea sovietică. Nimic despre cei care au murit în gulaguri, în pușcării comuniste, îngropați în stepă sau în malurile Canalului, nimic despre cei torturați în temnițe staliniste, în timp ce Radu Theodoru scria ode marelui eliberator cu cizmă roșie. Nimic despre cei care n-au avut parte nici de o cruce la căpătâi măcar, ce să mai vorbim de funeralii naționale, comunicate elegante sau felicitări ministeriale.
Pentru ei, Armata nu are paragrafe. Nici citate. Nici valori oficiale.
În schimb, pentru Radu Theodoru, aceeași Armată a găsit timp, în ianuarie 2025, să trimită o felicitare călduroasă, semnată de ministrul Angel Tîlvăr. „Exemplu de curaj, devotament și dăruire”. Curajul de a-l apăra pe Stalin. Devotamentul față de minciună. Dăruirea față de o istorie revizuită cu ștampila Kremlinului. Toate, probabil, compatibile cu valorile Armatei, atâta timp cât nu încalcă explicit un paragraf dintr-o lege.
Când ”tăcerea strategică” naște minciună și complicitate
Radu Theodoru, fondator PRM, vicepreședinte extremist, negaționist al Holocaustului, antisemit declarat, admirator al lui Stalin până la capăt, invitat constant la Ambasada Rusiei, susținător al lui Călin Georgescu și al unor structuri paramilitare cu vise de lovitură de stat, acest personaj devine, în lectura MApN, o problemă doar pentru ce a spus despre Holocaust. Restul e tăcere strategică.
E ca și cum ai refuza o medalie unui piroman nu pentru că a incendiat orașul, ci pentru că a fumat în benzinărie.
Ministerul Apărării ne spune că apără „memoria istorică oficială”. Oficială a cui? A victimelor? A eroilor uitați? Sau a unui stat care preferă să condamne cuvintele, dar să evite biografiile? Un stat care își găsește curajul abia când are legea în spate și își pierde vocea când ar trebui să aibă conștiință.
Radu Theodoru nu primește funeralii naționale. Corect. Dar nici adevărații eroi ai Armatei Române nu primesc, nici măcar post-mortem, o reparație simbolică. Pentru ei nu există comunicate, doar arhive prăfuite și tăceri respectuoase.
Armata Română nu are o problemă cu Stalinismul. Are doar o problemă cu formularea lui explicită. În rest, distinge. Categoric. Ca orice instituție care știe perfect ce să nu spună.
