De la centura de siguranță încastrată mental în raftul cu facultative, la locul de parcare pentru persoanele cu dizabilități, ocupat cu voluptate, că doar „nu-i niciun handicapat prin zonă”, sau de la bonul fiscal desenat cu pixul în restarant și până la taxele BOR unde doar Domnul Dumnezeu este dovada plății, românii siluesc legile oricând și oricât, arătându-se revoltați de posibilitatea ca o instituție sau alta să „arunce o privire” sau „să tragă cu urechea”.
Tocmai de aceea, nu e deloc surprinzător că vestea posibilei implicării a SRI în lupta cu marea evaziune fiscală a fost primită cu grimase, cu suspiciune și cu oftaturi savante. Prea mult, prea departe, prea periculos, prea pe model „statul te vede”. Unii influenceri de tastatură afirmă că ar fi vorba de „o întoarcere la securism”. Alții scriu că „interceptările nu sunt reformă fiscală”. Unanim, tăpălagii și tolontanii decretează că Serviciile nu au ce căuta în supravegherea prăduielilor financiare. Deh, toți au câte un principiu. Și, mult mai important, puțini dintre ei au TVA-ul plătit integral…
Dar haideți să lăsăm pentru o clipă ironia. Evaziunea fiscală în România nu e o glumă și nu mai e de mult o simplă „problemă economică”. E un fenomen structural care subminează coeziunea socială, demoralizează clasa mijlocie și slăbește capacitatea statului de a-și îndeplini funcțiile. Într-un fel, e o formă de anarhie legalizată prin complicitatea tăcută dintre birocrație, mediul de afaceri și nepăsarea generalizată. Nu e un accident că România are una dintre cele mai mici colectări fiscale ca procent din PIB din Uniunea Europeană. Nu e nici din lene, nici din prostie. E parte dintr-o strategie a fofilării. Iar când fofilarea devine normă, ai nevoie de ceva mai puternic decât un soft de facturare și o campanie cu panouri motivaționale.
În acest context, propunerea președintelui Nicușor Dan de a implica „instituțiile de forță” în combaterea marii evaziuni fiscale nu e doar legitimă, e și necesară. Mai mult: e întârziată. Și, în ciuda suspiciunilor ridicate de unii apărători ai „dreptului de a fi ignorat de stat”, nu, nu este o formă de abuz. Este, în logica interesului național, o continuare firească a ceea ce Băsescu semnala încă din 2005. Anume că marile infracțiuni economice sunt o amenințare la adresa securității naționale.
Între 2005 și 2020, ceva s-a întâmplat. România s-a luptat cu corupția mare, a avut dosare spectaculoase, rețineri mediatizate, apoi o Curte Constituțională preocupată de procedură și de dignitas-ul cetățeanului interceptat. În februarie 2020, CCR a hotărât că toate interceptările făcute de SRI în dosare de corupție sau evaziune, dar în baza unor mandate de siguranță națională, sunt neconstituționale. Motivul? Nu e clar dacă evaziunea e, de fapt, o amenințare la siguranța națională. Probele astfel obținute au fost eliminate din dosare. Efectul a fost devastator pentru anchetele penale. Dintr-un foc, sute de dosare au fost compromise. Alte zeci și zeci de procese aflate pe rol s-au soldat cu achitări spectaculoase. Statul a rămas fără cea mai eficientă unealtă de investigație, nu doar în sens tehnologic, ci mai ales informațional, iar rezultatele s-au văzut.
În 2025, contextul s-a schimbat. Suntem în plin război la graniță. Finanțarea bugetului de stat nu mai este doar o chestiune contabilă, ci una de supraviețuire geopolitică. Iar marea evaziune fiscală, organizată, recidivantă, adesea cu ramificații transfrontaliere, nu mai e doar o problemă de „optimizare fiscală agresivă”, ci un mecanism prin care statul e adus în genunchi. Când pierzi 6-8% din PIB anual prin evaziune, ai o gaură bugetară mai mare decât tot bugetul Educației. Când facturile false se învârt prin lanțuri de firme-fantomă din Cipru, Olanda și Ilfov, iar tranzacțiile sunt mascate prin criptomonede sau mecanisme de compensare fictivă, îți dai seama că ANAF-ul nu mai e suficient. Nici cu PDF-uri, nici cu inteligență artificială.
Și atunci, ce ne rămâne? Ne rămân cei care chiar știu să urmărească rețele, să coreleze date, să identifice legături nevăzute între oameni, conturi și companii. Ne rămân Serviciile alea, de care se tem toți hoții care strigă „Hoțul!”. Nu Securitatea. SRI, ca instituție care poate gestiona securitatea națională într-o manieră inteligentă (și discretă, în mod ideal), având deja expertiza tehnică și umană pentru a investiga rețele de crimă organizată, trafic de persoane, terorism cibernetic.
Adăugarea evaziunii fiscale la lista cu fațete ale criminalității de mai sus nu e o extensie forțată, ci o adaptare logică la realitatea economică. Dar, imediat ce se propune asta, apar voci care întreabă cu voce gravă: „Și dacă se va abuza? Dacă încep să intercepteze oameni nevinovați?” Aceeași întrebare care, formulată altfel, spune: „Și dacă ești ascultat când nu ai nimic de ascuns?” Răspunsul e simplu: dacă n-ai nimic de ascuns, de ce te temi? Această frază a fost ridiculizată ani de zile ca emblemă a gândirii totalitare. Dar, într-un stat modern, democratic, în care interceptarea se face prin mandat judecătoresc, în condiții de legalitate, cu control parlamentar și audit intern, nu e vorba despre frică, ci despre responsabilitate.
Ideea că orice interceptare este un potențial abuz e la fel de aberantă precum ideea că orice control fiscal este o agresiune. Nu suntem în 1984. Nu trăim sub dictatură. Trăim într-o republică în care prea des ne scuzăm propria fraudă prin referințe la dictaturile altora. Și mai ales, într-o republică în care încă mai credem că statul trebuie să stea cu mâinile în sân de teamă să nu supere pe cineva.
Desigur, implicarea SRI în combaterea evaziunii nu trebuie să se traducă în supravegherea generalizată a micilor comercianți, a vânzătorilor de bilete la teatru sau a profesorilor care dau meditații. SRI-ul nu trebuie să devină ANAF-ul cu cască high-tech pe timpan. Dar în marile cazuri, în rețelele sofisticate de fraudare a TVA-ului, în grupările economico-politice care drenează milioane prin interpuși, în mecanismele de spoliere bugetară la scară industrială, acolo, da, este nevoie de expertiza, logistica și capacitatea analitică a unui serviciu de informații. Și, dacă tot avem un asemenea serviciu, de ce să nu-l folosim acolo unde doare cel mai tare?
E timpul să depășim mitologia romantică a contribuabilului nevinovat și mereu persecutat. Dacă ești curat, n-ai de ce să te temi. Dacă nu ai facturi false, dacă plătești impozitele, dacă nu ai off-shore-uri în insule de coral, dacă nu-ți ții banii în conturi pe numele verilor din Teleorman, dacă nu te alimentează Maica Rusie prin firme de zugravi și fundații de securiști octogenari, atunci chiar nu ai de ce să încerci vreo emoție. Statul nu vrea să-ți ia intimitatea. Vrea să-ți ia doar partea ta de responsabilitate. Atât.
Implicarea serviciilor în lupta contra marii evaziuni nu e un derapaj autoritar, ci un pas firesc într-un stat modern care vrea să funcționeze. Cine se teme de asta, poate are și motive. Restul pot dormi liniștiți.