Într-o Românie în care se vorbește zilnic despre ”viitor”, acești copii par a nu fi parte din el. În 2025 nu este identificată o “Săptămâna a Educației Speciale” ca o perioadă distinctă în calendarul școlar. Nu există niciun comunicat oficial, niciun mesaj de la Ministerul Educației, nicio conferință de presă, nicio acțiune a autorităților. Doar Facebook-ul mai pune azi puțin suflet. Psihologi, jurnaliști, influenceri, actori, terapeuți, motocicliști, părinți, educatori, toți cei care cunosc, direct sau indirect, greutățile acestei lumi tăcute, încearcă să compenseze absența statului cu empatia lor. Însă oricât de sincere ar fi aceste inițiative, ele nu pot ține locul unei politici publice coerente. Nu pot acoperi tăcerea oficială.
Educația incluzivă e o expresie frumoasă, dar în realitate, în școli, ea se traduce prin improvizație și lipsuri. Lipsă de specialiști, lipsă de formare, lipsă de materiale, lipsă de viziune. Profesorii sunt lăsați să se descurce cum pot. Copiii cu cerințe educaționale speciale sunt integrați doar pe hârtie. Părinții și terapeuții sunt epuizați, umiliți, disperați. Iar statul? Statul a obosit să mimeze interesul. În 2025, anul în care toți politicienii ne promit marea schimbare, nimeni nu a găsit timp pentru acești copii. Nici măcar o postare. Măcar o frază. Măcar un gând.
Și atunci, cum ne comportăm? Cum reacționăm? Ne prefacem din nou că nu vedem? Ne punem iar mâinile la ochi și ne vârâm degetele în urechi? Așteptăm, poate, să apară din nou un George Simion sau vreun alt tribunist de ocazie care să arunce cuvinte grele, pe post de pietre, și să flageleze public persoanele cu autism, ca și cum ar fi o rușine? Ca și cum a fi diferit înseamnă a fi de condamnat?
Răspunsul la aceste întrebări nu mai poate fi amânat. Nu mai putem tolera pasivitatea. Nu mai putem accepta o societate în care copiii vulnerabili sunt invizibili, iar cei care îi sprijină sunt reduși la ecouri pe rețele sociale. Nu e normal ca lupta pentru dreptul la demnitate al unui copil să se ducă în tăcere, în singurătate, în umbră.
Săptămâna Educației Speciale ar trebui să fie un moment de reflecție colectivă, un moment în care să ne întrebăm ce fel de oameni suntem, ce fel de țară vrem să fim. Dacă alegem să tăcem, tăcerea noastră va deveni complicitate. Dacă alegem să nu vedem, orbirea noastră va deveni politică de stat.
Copiii cu nevoi speciale nu sunt o excepție. Ei sunt parte din noi. Din această țară. Din acest viitor. Nu-i lăsați pe margine. Nu-i faceți să creadă că nu contează. Pentru că într-o zi, va fi prea târziu să ne mai cerem iertare.
