Românul e mereu pregătit să… aștepte. E în alertă continuă, dar nu se mișcă. Simte undeva, între intestin și stomac, faptul că lucrurile „tre să se schimbe”, dar nu e sigur cine și cum ar trebui să le schimbe. El, în orice caz, nu. El are alte treburi. Are de comentat, de dezbătut, de emis opinii ferme pe teme pe care nu le cunoaște. E prins între nostalgii și breaking news, între mândrie națională, amnezie de grup și ignoranță colectivă.
Are conștiința civică a unui spectator de cinema grăbit să ajungă la pauză, nu cumva să rateze floricelele. Protestează din când în când, dar numai dacă nu plouă afară. Și ideal ar fi să fie și un concert, ceva. Nu semnează, nu inițiază, dar e primul care zice „să se facă!”. Nu se implică, dar e revoltat că nimeni nu face nimic.
Românii confundă comoditatea cu înțelepciunea. Dacă nu e confortabil, nu merită. Dacă e greu și sunt șanse să nu iasă, înseamnă că e o conspirație undeva. Preferă soluțiile ușoare, rapide și bine ambalate. Un lider salvator. Un miracol administrativ. O aplicație care să rezolve corupția. Să nu fie nevoit să citească, să nu se plictisească, să nu se implice. Să nu se complice.
În imaginarul național, românul e parte dintr-un popor suveran, demn și greu încercat. Clamează mult, și cu emfază, dar în realitate se mulțumește cu puțin. Suficient cât să nu moară de foame, dar niciodată destul cât să se trezească din letargie. Spiritual, se hrănește cu scandal, cancan și cu teoriile vecinului de la etajul trei. Îl preocupă mântuirea națională de sufragerie, mai ales dacă e însoțită de puțină dramă și multă bășcălie. Credința sa e validată de numărul de moaște atinse, iar cultura de câte citate de pe Facebook și TikTok știe pe de rost.
Bârfa e sport național. Drama e religie neoficială. Sexul, politica și conspirațiile sunt potol de bază pentru mintea flămândă, dar leneșă. Nu din răutate, ci dintr-un soi de comoditate tragică, patetică, autoindusă. Ca și cum, dacă nu te interesează nimic în profunzime, n-ai de ce să suferi. Iar dacă tot n-ai de ce să suferi, de ce să faci ceva?
Când vine vorba de responsabilitate, românul devine maestru al eschivei. Nu e vina lui. Niciodată n-a fost. Au fost mereu alții de vină: turcii, rușii, comuniștii, țărăniștii și pesediștii, liberalii, globaliștii, vecinii, arbitrul, tușierii, karma. Românul nu greșește. E doar victima unui destin necruțător care, nu-i așa?, îl transformă în spectator la propria sa tragedie.
Românul are disponibilitate pentru schimbare fără dorința de a o face. Are iluzia implicării prin simpla exprimare a unei opinii. E disperat după soluții fără consecințe, după lideri providențiali care să-l salveze de el însuși. Iar când acești lideri nu apar, românul își întoarce fața spre ecran și exclamă, cu oftat adânc și resemnat: „Nu se mai face nimic în țara asta.”
Adevărul e simplu și dureros. Atâta timp cât românii nu vor să se schimbe pe sine, nimic nu se va schimba. Se vor roti în același carusel al neputinței comode, învârtindu-se în cercul vicios al lamentației și inacțiunii. Vor continua să creadă că sunt, genetic, un popor măreț, trăind cu încăpățânare la mila vremurilor, a hazardului.
Poate într-o zi, românii or să-nțeleagă că nu vine nimeni să-i izbăvească de ei înșiși. Că nu există salvatori. Că nu există shortcut-uri. Că schimbarea adevărată începe cu un gest banal. Ridicarea din canapea. Până atunci, haideți să mai dăm o tură prin feed-uri, să ne indignăm cu stil și să mai postăm un citat despre demnitate. Revoluția mai poate aștepta. Are papucii la ușă.
