Slobozia este reședința de județ cu gropi mai adânci decât declarațiile publice ale propriului edilul și cu o rețea de alimentare cu apă care pare să funcționeze doar pe bază de rugăciuni. Când vorbim, însă, despre putoarea urbană, nici declarațiile și nici rugăciunile nu mai fucționează. Zi de zi, oamenii merg pe trotuare cu nasul în palmă și cu înjurăturile în gât, cărând în sacoșe nu doar pâinea de zi cu zi a familiei, ci și mezelurile cu care îi umplu cotidian frigiderele încăpătoare lui Alexandru, Copilul Minune al PSDului de Bărăgan.
În ciuda acestui fapt, ca și când nimic nu s-ar întâmpla, administrația Potor anunță a fi descoperit rețeta succesului în comunicare publică: un cocktail de entuziasm de provincie, ceva PR importat din Capitală și niște bani publici plasați discret dar și direct pentru „servicii de mediatizare instituțională”.
Avem toate ingredientele unei farse administrative cu aere de spectacol, un show în care primarele Potor, un fel de Sergiu Nicolaescu al coproducțiilor desenate cu fundul sticlei pe fețele de masă de la Iezer, e și scenarist, și regizor și protagonist.
Radio ZU, mai important decât vocea locală
Săptămâna trecută, pagina oficială a Primăriei Slobozia a vibrat de emoție: Caravana Radio ZU vine la Slobozia! Tobe! Aplauze! Un oraș întreg informat că DJ-ii din București coboară între muritori, pe platoul din fața Primăriei, ca să salute mulțimea și să dea play la hituri. Iar totul e anunțat cu aerul unui summit internațional sau al unei vizite regale.
În tot acest delir de marketing afectiv, lipsește un mic detaliu: orice mențiune, fie ea simbolică, a postului de radio local de tradiție. Radio Campus, acea entitate care chiar reflectă, în limita resurselor, viața comunității, știrile de interes public și nemulțumirile cetățenilor, este tratat de Potor și Compania sa de bugetari competenți cu același entuziasm cu care ai întâmpina o avarie la rețea. Adică ignorat complet. Ca și cum ar fi un impostor media care strică peisajul sonor al unei administrații cu viziuni stereo de la București.
Slobozia, satelit media al FM-ului corporatist
Prezența Caravanei ZU devine, dintr-o dată, un eveniment de importanță municipală. Nu o glumă. Așa e poziționat. În timp ce evenimentele cu adevărat locale, un festival cultural, o piesă de teatru independent, un târg agricol sau o inițiativă civică, se sufocă în tăcere sau sunt promovate în regim de avizier, venirea a două vedete media cu microfoane de la București e tratată ca un moment istoric. Poate următorul pas este să ne rugăm să vină și Smiley sau Connect-R, să rezolve cu un featuring și putoarea de la MB-uri. Nu, domnu Potor?
Primarul Potor, un patron spiritual pentru presa disciplinată
Dar povestea nu se oprește aici. Sub faldurile postărilor cu emoji și inimioare, primarul Alexandru Potor, cu o precizie de chirurg electoral, construiește o rețea de susținere mediatică pe bani publici. Nu, nu e vorba despre promovare instituțională reală, transparentă și echitabilă. E vorba despre „alocații de tăcere” distribuite lunar către o serie de publicații județene cuminți, care și-au înțeles rostul: să nu deranjeze.
Alexandru, Copilul Minune ale administrației PSD știe că ”toleranța” așa-zisei prese locale nu se câștigă cu adevăruri, ci cu bani. Prin urmare el nu se dă în lături din a practica sportul de performanță numit „încredințare directă de contracte pentru mediatizare instituțională”. Peste 9000 de euro unui post de radio care mai există doar în scriptele CNA, emițând ”în pungă”, plus alte 2400 de euro pentru un site al cărui conținut mixează accidentele de circulație cu avertizările privind starea vremii. Alte sute de euro, când și când, ici și colo, pentru anunțuri punctuale. Sume aparent modeste, dar care, în lumea presei județene, echivalează cu o injecție de adrenalină într-o venă secătuită de publicitate.
Publicațiile „cuminți”, acele site-uri care au învățat lecția tăcerii, primesc contracte fără licitație, fără tam-tam, dar cu suficiente zerouri cât să-și poată permite costul utilităților într-o lună fără întrebări incomode. Le vedem lăudând inițiativele edilului, chiar și atunci când acestea constau în vopsirea unui coș de gunoi sau montarea unui panou explicativ într-un parc în paragină. Tabloul este complet: un primar darnic, o presă liniștită și un oraș care, în lipsa apei de calitate, se adapă de la izvorul de patriotism mediatic local.
În rest… Tăcere despre licitații ciudate, despre întârzieri în proiecte, despre promisiuni neonorate.
Încredințare directă: noul limbaj al obedienței
Această practică, încredințarea directă, este, oficial, perfect legală. Dar în contextul actual, devine instrumentul ideal pentru clientelizare media. Dacă ești cuminte, primești bani. Dacă pui întrebări, nu mai exiști. Dacă insiști, ești catalogat drept „hater”, „agitator” sau „purtător de interese obscure”. Iar între timp, facturile se plătesc, contractele se semnează, iar transparența e doar un cuvânt pe site-ul primăriei, nu o practică.
Ce rămâne de făcut într-un astfel de decor? Un jurnalist local care nu se aliniază devine indezirabil. Este exclus de la conferințe de presă, ignorat în comunicări oficiale, blocat pe rețelele sociale ale instituției publice. Ba chiar și cetățenii care comentează prea critic sub postările primăriei sunt tratați cu un amestec de bloc și delete. Libertatea de exprimare funcționează, dar doar dacă e exprimată în emoji-uri pozitive.
Epilog despre decor
Slobozia nu moare de foame, nu se îneacă în mizerie dar se hrănește cu iluzii. Primăria nu e în criză, dar suferă de obsesia opacității regizate prin controlul mediatic. Iar presa locală nu e moartă, dar e sedată cu contracte discrete, cu promisiuni și, mai ales, cu frica de a fi lăsată pe dinafară la câte o masă, la câte-o împărțeală de pungi de protocol, sau la câte-o excursie pe ochi frumoși, prin Parlamentul European, organizată de colegii de Partid ai primarului.
Iar între timp, Caravana ZU pleacă. DJ-ii urcă în mașinile cu aer condiționat, microfoanele se închid, iar piațetele Primăriei rămân goale, la fel de goale ca și cuvintele administrației când vine vorba de transparență. Ce ne rămâne? Să sperăm că la următoarea venire a unei caravane, poate va fi una care aduce apă potabilă, odorizant stradal sau democrație.
