Tănase Drăghici, Maestru al Sportului, sau Tase, cum îi spuneau prietenii. Un om care nu s-a născut să vorbească despre viteză, ci s-o atingă. Un meșter cu mâini de fier și inimă blândă, crescut din praful Bărăganului și din disciplina muncii.
Strungar, frezor, lăcătuș, sudor, armurier, omul care știa să facă din nimic o motocicletă și dintr-un vis, o victorie. A construit cadre, a modelat piese, a făcut amortizoare dintr-un vis tehnic și un rest de oțel. A învățat totul singur, fără manuale, fără tutoriale. Știa ce înseamnă să lucrezi până noaptea târziu, cu zgomotul metalului ca un imn. Când alții vorbeau despre performanță, el o făcea. Când alții visau la glorie, el o strângea în palme, unsă de ulei și miros de benzină.
Cincisprezece titluri de campion național. Sute de curse alergate. Peste o sută câștigate. Nimic nu l-a schimbat. A rămas toată viața același Tase, tăcut, mucalit, un om care zâmbea în colțul gurii și se uita dincolo de timp.
Pe 8 octombrie, Tase ar fi împlinit 71 de ani. Dar Dumnezeu, se pare, avea nevoie de un mecanic bun și de un pilot priceput. Așa că l-a chemat la El, în ajunul Paștelui din 2018, să-i strunească divina herghelie de îngeri-putere.
Tănase Drăghici, performer absolut și părinte al motocicletei
Tase făcea parte dintr-o generație care nu se plângea. Oameni pentru care efortul era firesc, iar munca, o formă de onoare. Nu vorbea despre performanță, o făcea. Nu visa la glorie, ci la perfecțiune. Era dintr-o lume în care motocicleta nu era un hobby, ci un rost. Uneori chiar un rost de viață și de moarte.
În poveștile celor care l-au cunoscut, Tănase Drăghici apare ca un meșter aproape mitic. Omul care și-a construit singur nu doar destinul, ci și propriile motociclete. A făcut instalația de încălzire pentru cele două hale de antrenament, singur, fără ajutor. A proiectat și montat tavanul rabatabil al atelierului, ca să poată lucra motoarele după standardele ergonomiei. A turnat matrițe din aluminiu, a prelucrat furci, amortizoare, carene. Și, ca o încununare a acestei tenacități aproape monahale, a construit de la zero două motociclete, una de 50 cc și alta de 125 cc, cu care a câștigat trei campionate.
Când spunem „a construit”, nu ne gândim la asamblare, ci la creație în sensul pur al cuvântului: a sudat cu mâinile lui țevile cadrului, a strunjit furca dintr-o bucată de metal brut, a conceput amortizorul spate și a montat fiecare componentă până la motocicleta completă, gata de grilă.
Astăzi, când spunem „campion”, ne gândim la podiumuri, camere de televiziune, sponsori și costume strălucitoare. Dar adevărații campioni, cei din vechea lume, nu aveau nevoie de reflectoare. Le era suficientă lumina din ochii celor care îi vedeau trecând în viteză, într-un nor de praf și benzină, ca o dâră de curaj pur.
Tase avea o relație specială cu motocicleta. Nu era un simplu pilot, ci un fel de părinte al mașinii. Îi știa toate zgomotele, vibrațiile, micile imperfecțiuni. Spunea adesea, într-un ton amuzat și serios deopotrivă, că „motorul te minte dacă nu-l asculți cum trebuie”. Și avea dreptate. Într-o epocă în care piese originale se găseau rar, iar improvizația era artă națională, Tase știa să repare orice, din orice. Îți făcea o chiulasă din nimic și te certa dacă o strângeai prea tare.
Nu era un om al discursurilor, dar era un maestru al gesturilor mici. Știa să ofere o piesă, o soluție, un sfat, fără să te facă să te simți dator. În lumea motociclismului, unde orgoliul era adesea mai mare decât viteza, Tase era un reper moral. Nu vorbea niciodată de rău un rival, dar nici nu-l lăuda ușor. Respectul, pentru el, se câștiga la viraj.
Rivalii îl considerau un adversar incoruptibil. Nu ceda, nu trișa, nu căuta scurtături. Pentru el, motociclismul nu era competiție împotriva altora, ci o luptă cu tine însuți și cu mașina ta.
Într-o lume în care pasiunea s-a industrializat, iar performanța s-a corporatizat, Tănase Drăghici rămâne imaginea unui artizan care și-a trăit viața ca pe o cursă lungă, cu demnitate și tăcere. Poate că nu a avut parte de interviuri, trofee strălucitoare sau transmisiuni în direct. Dar a avut ceea ce lipsește astăzi celor mai mulți campioni: sufletul unei generații care credea că valoarea nu se afirmă, se dovedește.
Tase și lecția unei vieți închinate zborului pe două roți
Tinerii motocicliști de azi trăiesc într-o lume grăbită. O lume în care performanța se măsoară în vizualizări, iar curajul în reacții pe rețelele sociale. Într-o lume ca aceasta, povestea lui Tănase Drăghici pare aproape neverosimilă. Cum să crezi că un om și-a construit singur motocicleta, piesă cu piesă, și a câștigat campionate cu ea? Cum să înțelegi un campion care nu vorbea despre victorie, ci despre echilibru, despre muncă, despre „respirația” motorului?
Dar poate că tocmai de aceea povestea lui Tase trebuie spusă. Nu ca un elogiu nostalgic al trecutului, ci ca o lecție de luciditate și de caracter. Pentru că motociclismul, dincolo de zgomot și viteză, e o formă de cunoaștere. A lumii, dar mai ales a ta însuți. Așa cum Tase își asculta motorul, ar trebui să învățăm și noi să ne ascultăm limitele, instinctele, greșelile. Și să înțelegem că între om și mașină, între vis și drum, există o legătură care nu ține de metal sau benzină, ci de suflet.
Tănase Drăghici nu a fost doar un campion al motociclismului românesc. A fost un simbol al unei etici pierdute, al unei demnități fără spectacol, al unei pasiunii care nu cerea recunoaștere. Astăzi, poate că nu mai avem meșteșugari ca el, dar putem păstra ceva din felul lui de a fi.
Putem învăța că performanța adevărată se clădește în tăcere, că pasiunea cere răbdare și că, uneori, drumul e mai important decât destinația. Putem înțelege că modestia nu e slăbiciune, ci forța de a rămâne om atunci când toți te privesc ca pe un erou.
Așa ar trebui să-l comemorăm astăzi pe Tănase Drăghici: nu cu fast, ci cu respect. Cu o privire spre garaj, cu o mână pe rezervor, cu un gând bun către cer.
Pentru că, undeva, dincolo de nori, într-un atelier cosmic, Tase mai lucrează încă la motoarele îngerilor. Le așază segmenții, le reglează carburatoarele și îi învață să pornească lin către Pământ, ca pe vremuri, când lumea de jos mirosea a benzină, a praf și a onoare.
