Căci nu ne mai miră nimic după ce am aflat că responsabilul cu ancheta în cazul elevului bătut până la desfigurare în fața Colegiului Național „Mihai Viteazul” ar fi un lăutar cu epoleți care, la final de săptămână, schimbă procesul-verbal pe partitură și tastatura pe arcuș sau microfon. Cum să n-o lălăi cu anchetele când tu îți dai cu părerea despre lege și despre consistența dosarelor între două sârbe și-un „Of, viața mea”?
Cazul copilului bătut în fața liceului de un derbedeu protejat de angajații IPJ Ialomița nu e doar o rușine locală. E o fotografie fidelă a sistemului care s-a învățat să asiste impasibil, să temporizeze, să tergiverseze. Pentru că Poliția din Slobozia, în loc să ancheteze un caz de violență brutală, a preferat, în stilul clasic al păcii de duminică, să organizeze o “împăciuire” între mama victimei și făptașul recidivist, adus de mână de o persoană fără vreo calitate legală. Nici avocat, nici tutore, nici părinte, dar cu suficient tupeu cât să-i explice mamei, în prezența unui pluton tolerant de purtători de uniformă, că “tinerii mai greșesc”.
Așa, în loc de lege, am avut un fel de șuetă de scară de bloc, cu replici de genul “hai să ne înțelegem ca între oameni”, în vreme ce Poliția Slobozia a fost acolo. Ca un spectator la propria incompetență. Ca un câine bleg care latră la umbră și se retrage în cușcă atunci când vine furtuna și se lasă cu deranj la starea de confort.
Să nu ne mirăm prea tare. Într-un județ în care șeful IPJ s-a internat, o săptămână, la Psihiatrie, și și-a mai luat și 10 zile de concediu medical pentru ”Tulburări Anxioase”, este legitim să ne întrebăm dacă nu cumva depresia s-a cronicizat și s-a extins în tot Inspectoratul. Pare că uniformele se țin între ele ca la terapie de grup: „Ce simți azi, colegule?” „Simt că n-am chef să anchetez.” „Perfect, nici eu. Hai la o țigară să-ți zic cât le-am luat la ăia cu nunta de sâmbătă, de la Amara…”.
Depresia instituțională e contagioasă. La fel ca indiferența.
Între timp, băiatul de 16 ani, victimă într-o scenă care ar fi trebuit să zguduie un oraș, nu a primit niciun sprijin oficial. Nici din partea dirigintelui, nici din partea directorului Colegiului Național „Mihai Viteazul”, nici din partea Inspectoratului Școlar Județean. Tăcere. Complicitate prin absență. Toți s-au făcut că plouă. Poate fiindcă, la Slobozia, ploaia de pumni se consideră, probabil, “incident izolat”. Poate fiindcă la Colegiul Național “Mihai Viteazul”, instituția care ar trebui să formeze caractere, s-au format doar reflexe de mușamalizare.
Și nu e prima dată. Țineți minte cazul elevei filmate în timp ce era bătută pe holurile aceluiași Colegiu Național „Mihai Viteazul”? Acel clip care a circulat, blurat, prin telefoanele unui întreg județ? Ce s-a întâmplat după? O anchetă? O sancțiune? Vreo exmatriculare? Nici vorbă. Nimieni, nicio instituție școlară sau administrativă nu ne-a cerut imaginile pentru a stabili și sancționa vinovații. În schimb, la liceu s-a convocat un “consiliu” cu părinții, care au decis în unanimitate că nu violența e problema, ci faptul că s-a filmat. Să nu mai filmăm, deci. Să nu mai arătăm, să nu mai vorbim, să nu mai deranjăm.
Școala a devenit un ring de box acoperit cu un covor persan. Pumnul se șterge discret, victima e rugată să nu facă scandal, iar presa e tratată ca inamicul public numărul unu.
Asta e morala Sloboziei educate: dacă ești bătut, taci. Dacă vezi, nu filma. Dacă ești polițist, mimează ancheta. Dacă ești profesor, scrie maxim o notă la catalog, nu o plângere penală.
Între timp, pe birourile din Inspectoratul Județean de Poliție, hârtiile foșnesc ca frunzele toamna. Responsabilul cu ancheta își drege vocea, își mai aduce aminte de o melodie și, poate, într-o pauză de inspirație, mai completează o frază la dosar: „Agresiune minoră între elevi, cauze necunoscute, continuăm verificările.” Să nu-i deranjăm, totuși. Poate sunt obosiți. Poate încă se reface colectivul după valul de depresie. Poate urmează o horă de închidere a dosarului.
Când copilul tău e bătut în fața unui liceu de elită, iar statul te invită la “împăcare”, nu mai e o știre. E o palmă pe obrazul nostru colectiv. Dar noi, ceilalți, ce facem? Ne mai prefacem că trăim într-un județ normal? Într-o comunitate unde legea funcționează?
Sau acceptăm că aici, în Ialomița, bătaia nu e o infracțiune, ci o formă de pedagogie populară, iar poliția e doar un taraf de serviciu, cu epoleți și partitură.
