De data asta nu ne mai putem face că plouă. Nici nu mai putem accepta că ceea ce trăim e doar o etapă în maturizarea democratică a națiunii. Ori că „și ceilalți au argumente valide”. Nu. Pentru că nu e vorba despre argumente, ci despre fantome. Despre abisuri. Despre o parte a țării care a votat nu pentru un om, ci pentru revelația umedă de sub plapuma sufocantă a istoriei, pentru resurecția tuturor obsesiilor noastre primitive, transpirate, idolatre.
Să ne înțelegem. Jumătate din această țară a votat pentru delir. Delir cu plete și barbă. Delir cu icoane imperiale și teorii ale conspirației. Delir cu Sarmizegetusa pe post de nou Ierusalim și cu Dacia pre-creștină pe post de patrie eternă, virgină și neprihănită de logica elementară. A votat pentru fundătura ontologică în care rațiunea e „păgână”, știința e „ocultă”, Europa e „sodomită”, iar realitatea însăși e un simplu construct al „globalismului satanist”.
Și vine, inevitabil, chemarea la împăcare. Pe toate canalele, cu glasuri tremurate, ni se cere iar să fim „uniți”. Să nu divizăm țara. Să nu stigmatizăm alegătorii. Să avem „empatie”. Și dacă se poate, să facem toate astea în timp ce ni se urlă în față că suntem „trădători de neam”, „soroșiști”, „neomarxiști”, „papistași” sau „degenerați woke”.
Împăcare? Cu cine? Pentru ce? Împăcarea presupune recunoașterea greșelii, pocăință, iertare, nu anularea lucidității în favoarea unei reconcilieri false, mimetice, totalitare în fond. Ni se cere să nu mai spunem adevărul pentru că adevărul rănește. Să nu mai fim raționali pentru că raționalitatea e „elitistă”. Să nu mai vorbim despre analfabeți funcțional, despre agramați agresivi, despre hoție, prostie și despre lipsă de educație pentru că gângavul cantaragiu a ajuns din nou primar cu influență sau pentru că „și tractoristul parlamentar are dreptul la opinie”. Pe bune?
Adevărul e că nu putem construi nimic împreună dacă nu recunoaștem mai întâi că unii au dărâmat cu bună știință. Că au ars podurile. Că au scuipat în toate instituțiile, în toate sistemele de valori, pe toate certitudinile fragil obținute după decenii de tranziție. Nu ne putem lua de mână cu cineva care ne strigă „neam spurcat” în numele unei Dacii de operetă, care vrea să scoată literatura română din școli și s-o înlocuiască cu manuale de „gândire creștin-ortodoxă” suprapuse peste cosmologia geto-budistă reinterpretată pe TikTok.
Nu ne putem împăca pentru că a cere acum „unitate” este, de fapt, a cere amnezie. Tăcere. Complicitate. Este exact filozofia toxică a „supraviețuitorului” care își înghite limba în public ca să nu supere mulțimea. O filozofie pe cât de confortabilă, pe atât de sinistră: mai bine mimez că nu m-a deranjat nimic, decât să risc să fiu izolat social, decât să par prea deștept, prea informat, prea „altfel”. Pe scurt: să nu cumva să par om normal într-o lume care a renunțat la normalitate.
Luciditatea a devenit suspectă. Responsabilitatea e „corectitudine politică stângistă”. Rațiunea, „propagandă globalistă”. Când ideile au devenit forme de agresiune iar opiniile sunt deja „fapte opresive”, împăcarea cu oricine propagă aceste mișelii înseamnă sinucidere morală. Înseamnă să negi până și bruma de verticalitate care ți-a mai rămas.
Nu ne vom împăca pentru că nu ne permitem. Pentru că această formă de gândire dacopat-mistică, justițiar-autoritară, vacsi-ortodoxă și complet nesusținută teologic, nu e doar o glumă proastă de Facebook. Este o armă politică. Este un proiect ideologic. Este o formă de viol cultural la școala de vară a Partidului Suprem. Iar cei care promovează toate acestea nu vor doar să fie lăsați în pace. Vor să conducă. Să decidă. Să excludă. Să pedepsească.
Nu e vorba despre divergențe de opinie. E vorba despre o alegere morală. Ori acceptăm să fim conduși de cei care vor o Românie medievală cu wi-fi-ul parolat de Moscova, ori refuzăm să tăcem și să „conviețuim” cu cei care visează la „mântuire națională” prin gulag spiritual.
Adevărata pace nu vine din tăcere. Vine din memorie. Nu putem fi „una” dacă nu spunem clar: o parte dintre noi a trădat rațiunea. A trădat speranța. A trădat bunul simț. Și nu, nu vom trece peste asta cu o postare motivațională și o muzică de pian pe fundal. Vom trece peste asta abia după ce vom spune adevărul, răspicat, cu riscul de a fi disprețuiți, insultați, ostracizați.
Câtă vreme, într-o societate bolnavă, a fi sănătos rămâne un act de rebeliune, trebuie să rămânem pe poziții. Nu, nu ne vom împăca. Nu până nu vedem semnele unei treziri. Nu până nu ne vom putea uita unii în ochii altora fără să vedem minciună, ură și prostie certă.
Până atunci: rămânem separați. Și e bine așa.
