S-a terminat. Victoria lui Nicușor Dan este victoria competenței oneste în fața imposturii stridente. O victorie a tăcerii rezonabile în fața răcnetului isteric. E triumful formulei logice asupra lozincii răgușite. O victorie a liderului care nu ține cu orice preț să vorbească atunci când mai degrabă și-ar lua ceva timp în plus să gândească. O izbândă așteptată, dorită, și obținută nu ca un marș cu drapele și imnuri, ci ca un ghișeu birocratic ițit de niciunde tocmai pentru a-ți rezolva, discret și fără spectacol, problema.
Simion a pierdut nu pentru că Nicușor ar fi fost prea mult pentru el, ci pentru că Rusia, Călin Georgescu și gargara demago – ideologică și-au găsit prea puțin public în România. A fost un val, dar s-a spart de digul plictisitor al bunului – simț. L-a învins un om care pare mereu pe punctul de a-și cere scuze că există. Într-o lume în care fiecare urlă, a câștigat cel care n-a ridicat vocea. Câtă ironie!
Să nu ne îmbătăm cu șampanie europeană, totuși. Victoria asta nu înseamnă că am devenit o democrație matură. Înseamnă doar că, de data asta, am ales ca becul să pâlpâie, în loc să explodeze.
Și să nu ne mințim. Nu a fost o alegere între doi oameni, ci între două viziuni despre lume. Una în care România e o țară europeană, adică enervantă, birocratică, dar funcțională; și alta în care România e o cetate asediată de dușmani imaginari, unde viteazul ciolovec cu lavalieră se luptă cu Soros, cu reptilienii și sensurile unice impuse de globaliști.
Firește, fanii lui Simion, o combinație spectaculoasă de pensionari cu drapel tatuat pe retină, tineri furioși care au citit doar comentariile de la articole și bărbați în trening care cred că dacul liber purta Adidași Nike, vor striga o vreme din toți rărunchii. Desigur, mulți nu și-au plătit impozitele, dar au avut timp să facă live-uri despre trădarea neamului. Au pierdut. Nu pentru că n-au fost gălăgioși. Ci pentru că, în cele din urmă, România și-a dorit mai degrabă apă caldă decât revoluție moscovită de export. Mai degrabă apă caldă 24 de ore, decât circ ambulant naționalist cu zorzoane de la BOR. A vrut canalizare, nu canonizare.
Simion a fost și rămâne o fantezie geopolitică a lui Putin, cu iz de varză călită. Un mix de Ceaușescu remixat cu influenceri de provincie. Un candidat de ofertă, fără idei, dar cu convingeri. Fixe. Genul de om care ar fi scos România din UE ca să o bage direct în Evul Mediu, dar care acum plânge pe Facebook că trădarea i-a venit fix de la români, și nu de la străini. Se jelește că electoratul nu-l merită. Adevărul e că are dreptate: nu-l merită. Nici măcar noi nu-l meritam. Dar ne-a fost dat, ca o gripă de sezon politic.
A câștigat, deci, Nicușor. Cu voce joasă și contul de e-mail organizat pe foldere. Cu powerpointuri care ar adormi și un robot, dar care, ce ironie, au convins oameni în carne, oase și nervi. A fost ca un duel între un bibliotecar și un lăutar beat. Și, pentru prima dată în istorie, a câștigat bibliotecarul.
Nicușor Dan a câștigat fără să se încrunte exagerat, fără să zâmbească mai mult decât trebuie, practic fără să promită nimic concret în afară de normalitate și echilibru. Într-o lume plină de gif-uri, el e un fișier .txt. Într-un festival de circ, el e omul care face inventarul la scaune. A învins, fără fast, fără fumigene, fără „flăcări violete”. Un miracol tăcut. A fost ca și cum, la un concurs de talente, în care toți sar prin cercuri de foc și cântă manele despre „neam și glie”, juriul alege un tip care recită din Codul Fiscal cu dicție de robot timid.
Dar să nu ne amăgim. Simion nu dispare. El nu e politician, e o stare de spirit. E dorul ăla inexplicabil de a da vina pe oricine, mai puțin pe noi. E impulsul de a înjura UE cu telefonul chinezesc în mână, în timp ce aștepți salariul din fonduri europene. E vocea aceea care spune „arde-i pe ăia cu școală, că ne-au vândut țara!”, în timp ce tu întrebi pe grupul de WhatsApp cum se scrie corect „tradiție”. Să bem un pahar de apă (că tot nu e caldă încă), în cinstea Europei care, de data asta, a câștigat prin Excel și nu prin epopei, dar să nu uităm: George Simion nu pleacă nicăieri. Va fi aici, printre noi, ca o durere de măsea geopolitică, ca un spam permanent în inboxul democrației.
Deocamdată, însă, bucurați-vă. Am evitat să devenim o națiune a videoclipurilor isterice. Iar România, cel puțin pentru o zi, a fost o țară normală.
