- „Ce facem știind că, nefăcând nimic, țara va fi în curând cuprinsă de flăcări și mistuită?”.
Există o fascinație a focului care poate merge până la nevoia irepresibilă de „a da foc”. Există, altfel spus, piromani. Mai există și o minunată poveste a lui Amos OZ, intitulată „Ordinul Linguriței”. Ce faceți, se întreabă Oz, când vedeți o clădire în flăcări? Și iată răspunsul lui:
„Aduceți o găleată cu apă și o aruncați peste foc, și, dacă nu aveți o găleată, aduceți un pahar, și, dacă nu aveți pahar, aduceți o linguriță – tot omul are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, și fiecare are o linguriță. Ei bine, aș vrea să fondez Ordinul Linguriței. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtășesc atitudinea (…) să poarte întotdeauna la reverul hainei o linguriță, ca să știm că suntem în aceeași mișcare, în aceeași frăție, în același ordin, Ordinul Linguriței”.
„Ce facem știind că, nefăcând nimic, țara va fi în curând cuprinsă de flăcări și mistuită?”
Ce facem însă dacă piromanul dă foc la o țară, nu la o casă? Ce facem știind că, nefăcând nimic, țara va fi în curând cuprinsă de flăcări și mistuită?
O să spuneți că o țară nu arde atât de ușor ca o casă. Că are multiple centuri de siguranță: servicii secrete care o apără de cei care deschid porțile cetății ca să pătrundă dușmanii, că există un președinte al țării menit să anunțe ce măsuri s-au luat ca țara să nu ia foc, că o Curte Constituțională va interzice unui piroman să candideze la înalta funcție, de vreme ce „convingerile sale nu sunt compatibile cu valorile democraţiei”; că o Biserică care-și ia menirea în serios îi poate avertiza pe sărmanii oameni să se ferească de Diavolul care ia în deșert numele Domnului.
Că, în sfârșit, ar mai exista și intelectuali care pot rosti adevărul mai bine decât politicienii corupți minciuna, care pot folosi gândirea ca mijloc de orientare în lume și verbul ca armă de apărare. Și care vor explica, mai presus de orice, că ajungerea în funcția de președinte al României a unui piroman politic care îi laudă pe Antonescu și pe Zelea Codreanu, care se face că nu mai distinge între Est și Vest, care consideră apartenența României la NATO și UE ca eșecuri istorice și care la întrebarea „cum se definește politic” răspunde „iubitor și salvator de țară” – ar reprezenta, alături de instaurarea comunismului în România după război, cea mai mare și, pe termen lung, cea mai cumplită tragedie din istoria acestei țări.
Am ajuns într-un moment în care ar trebui să existe, cu vorba unui gânditor autohton, „un temei comun de înţelegere a primejdiei”, în care „știm cu toții ce facem și de ce facem ceea ce facem”. Și-n care „cel mai lapidar dintre toate discursurile adhortative rostite vreodată, «No, hai!», este suficient”.
„Mi-e nespus de frică la gândul că aș retrăi ultimii ani ai vieții la fel cum mi-am trăit, în plin coșmar istoric, prima jumătate a existenței mele mature”
Așadar, dragi compatrioți, o să vă rog să aveți asupra voastră în următoarele zece zile micuța linguriță a lui Amos OZ. Nu-mi răspundeți că lingurița e mică și că cei care i-au ținut la îndemână piromanului nostru politic cutia de chibrituri au fost două milioane. Noi, nu puțini dintre cei ce ne întâlnim în comunul lucidității noastre și în acel „bun-simț” mai răspândit pe lume decât dezorientarea și naivitatea, suntem mai mulți de două milioane. Duminică, pe 8 decembrie, o să-i iau pe toți ai mei, pe prieteni, pe colegi, pe toți nehotărâții din jurul meu și o să încerc să-i conving să mergem cu toții la vot, fiecare cu lingurița lui.
Mă gândesc însă că poate mulți dintre noi și-au pierdut încrederea în forța persuasivă a cuvintelor și în puterea minții de a convinge argumentând. Și că poate cei pe care piromanul i-a păcălit s-au lăsat convinși emoțional, subliminal sau cum vreți să-i spuneți inducției afective. Și atunci voi încerca să găsesc un răspuns pe măsură la subjugarea minții prin captare afectivă. Am să apelez la cel mai puternic instinct al nostru, la instinctul de conservare care se activează ca reacție în fața primejdiei: la frică.
Vă mărturisesc că mi-e frică. Mi-e frică, nespus de frică la gândul că aș retrăi ultimii ani ai vieții la fel cum mi-am trăit, în plin coșmar istoric, prima jumătate a existenței mele mature. Mi-e frică să nu redevin o fantoșă trasă de sfori de bunul plac al unui nou dictator, înconjurat de o masă de lingăi și slugi. Mi se face frică la gândul că la fel vor trăi fiul meu și familia lui, nepoții mei, că țara mea va recula și va cădea iar în prăpastia istoriei. Iată de ce n-am cum să uit că, prin pecetea pe care a pus-o pe întreaga mea viață, aceasta e țara mea și, de aceea, nu vreau să mi-o mai confiște nici rușii, nici comuniștii și nici legionarii de pripas ai istoriei.
