Pentru că 22 decembrie nu este ziua în care românii au învins dictatura. Este ziua în care dictatura s-a prăbușit, iar puterea a fost preluată într-un vid exploziv, umplut rapid cu sânge, panică și manipulare. Diferența nu este semantică. Este morală, istorică și, mai ales, criminală.
Revoluția română nu a fost un eveniment punctual, bifat într-o zi de calendar. A fost o revoltă brutală, scurtă și extrem de clară în motivațiile ei. Între 17 și 21 decembrie 1989, românii au ieșit în stradă împotriva unui regim care încă funcționa, care încă ordona, care încă trăgea. Atunci s-a murit sub gloanțele Armatei, ale Miliției și ale Securității. Atunci s-a plătit curajul cu viața. Atunci nu exista nicio confuzie asupra inamicului.
După 22 decembrie, această claritate dispare. Regimul Ceaușescu se prăbușise. Aparatul represiv fusese decapitat politic. Și totuși, România intră într-un delir al focului. Se trage fără țintă. Se trage între unități. Se trage din clădiri goale. Se trage în civili. Se trage în soldați. Se moare pe fondul unei psihoze colective alimentate metodic.
Această perioadă este prezentată, oficial, ca o continuare a Revoluției. În realitate, este exact contrariul: o deturnare a ei.
Dosarul Revoluției, atât cât a fost lăsat să existe, spune lucruri incomode. Nu vorbește despre o invazie externă. Nu confirmă existența unei structuri coerente de ”teroriști”. Vorbește, în schimb, despre foc fratricid, ordine contradictorii, manipulare informațională și o nevoie disperată de legitimare politică într-un moment în care nimeni nu avea, de fapt, autoritate reală.
Sângele de după 22 decembrie nu a fost un accident tragic. A fost moneda de schimb a noii puteri. Cu cât haosul era mai mare, cu cât morții erau mai numeroși, cu atât ”salvatorii” deveneau mai indispensabili. Frica a fost combustibilul. Morții au fost argumentul suprem.
A-i numi pe toți acești morți ”Eroi ai Revoluției” este o simplificare brutală, aproape obscenă. Nu pentru că victimele de după 22 decembrie ar fi mai puțin demne de compasiune. Ci pentru că eroismul presupune o cauză clară, un adversar identificabil, un act de voință în fața opresiunii. După 22 decembrie, opresiunea căzuse. Ceea ce a urmat a fost o luptă pentru control, nu pentru libertate.
Statul român refuză să facă această distincție pentru că ea ar demonta mitul fondator al regimului postcomunist. Ar obliga la o separare dureroasă între revolta populară și lovitura de stat. Între morții care au înfruntat dictatura și morții care au fost sacrificați pentru stabilizarea unei noi puteri.
De aceea, ceremonialele de pe 22 decembrie sunt atât de rigide, atât de previzibile, atât de goale. Ele nu comemorează adevărul, ci îl îngheață. Nu onorează memoria, ci o administrează. Nu deschid răni, ci le acoperă cu panglici.
Adevărul este unul singur, oricât de incomod ar fi. Revoluția română s-a consumat înainte ca statul să o poată controla. Tot ce a urmat a fost o luptă pentru a-i confisca sensul.
Adevărații eroi ai Revoluției nu au avut timp de discursuri. Nu au apucat să fie legitimați prin certificate. Nu au fost chemați anual la microfon. Ei au murit între 17 și 21 decembrie, în fața unui stat care ucidea pentru a se salva.
Până când această distincție nu va fi spusă limpede, fără ocol, fără ceremonial, fără ipocrizie, 22 decembrie va rămâne nu o zi a memoriei, ci o zi a mistificării oficiale.
Iar statul român va continua să aprindă lumânări nu pentru adevăr, ci pentru propria lui minciună ridicată la rang de legendă.
