Un microfon, un emițător primit din Franța și o mână de tineri, toate acestea au fost suficiente pentru a sparge tăcerea apăsătoare lăsată în urmă de deceniile de cenzură și propagandă comunistă.
În acel spațiu improvizat, sub acoperișurile Universității, nu se făcea doar radio. Se exersa libertatea. Se testau idei, se rosteau cuvinte care, până nu demult, ar fi fost de neconceput pe unde radio. UNIFUN nu a fost doar un post de emisie, ci un laborator viu al României post-comuniste, un loc în care discursul public începea să-și caute o nouă voce și o nouă formă.
”ASCULTAȚI UNIFUN RADIO! BUNĂ ZIUA, BUCUREȘTI! BUNĂ ZIUA, ROMÂNIA!”, așa se deschidea o zi care nu mai semăna cu cele dinainte. Nu era doar un salut, ci o declarație de existență. Un semn că libertatea cuvântului nu mai era o promisiune abstractă, ci o realitate care se transmitea, în direct, pe calea undelor.
În scurt timp, UNIFUN Radio a devenit mai mult decât un fenomen mediatic. A stârnit atașament, pasiune, chiar iubire. A adunat în jurul său o comunitate și a devenit simbolul nonconformismului, al energiei tinerești și al curajului de a spune lucrurilor pe nume. Postul a fost martor, dar și participant activ la frământările sociale și politice ale începutului anilor ’90, transmițând evenimentele din Piața Universității aproape literal, de la fereastră.
Astăzi, la 36 de ani de la acel început fragil și curajos, Daniel Klinger, unul dintre fondatorii UNIFUN Radio, își amintește și spune povestea primului radio independent din România, într-un dialog video realizat, pentru Barikada.ro și Reflector TV, de colegul nostru Cristi Dumitrașcu. Este o întoarcere la momentul în care libertatea se învăța din mers, iar jurnalismul se făcea cu emoție, risc și o extraordinară poftă de viitor.
UNIFUN, simbol al libertății post-revoluționare nereglementate
Evocările lui Daniel Klinger se așază firesc într-un cadru mai larg, acela al unei Românii aflate, în ianuarie 1990, într-o accelerare istorică fără precedent, în care totul se schimba mai repede decât putea fi înțeles sau reglementat.
Fondarea UNIFUN Radio nu a fost rezultatul unui plan de afaceri și nici al unei strategii mediatice sofisticate. A fost, mai degrabă, un reflex al epocii. La doar două săptămâni după prăbușirea regimului Ceaușescu, într-o lume în care harta politică și socială se rescria aproape zilnic, viteza schimbării era, așa cum își amintește Klinger, ”colosală”. După decenii de stagnare, rigiditate și frică, totul părea posibil, iar timpul nu mai avea răbdare.
Motorul real al acestui început nu a fost dorința de câștig, ci setea autentică de libertate a cuvântului. Pentru o generație crescută în tăcere forțată, nevoia de a spune ”ce ne doare, ce e bine și ce e rău” devenise o urgență. Radioul de stat, compromis definitiv de rolul său de instrument al propagandei, era abandonat de publicul activ, iar chiar și vocile din afară, precum Europa Liberă, erau percepute, paradoxal, tot prin filtrul suspiciunii ideologice. În acest vid de credibilitate, UNIFUN a apărut ca o ruptură, ca o voce fără trecut și fără obligații.
Radioul a fost ales nu întâmplător. Într-o realitate care se modifica de la o oră la alta, presa scrisă devenea prea lentă, prea legată de tipar și de ritmuri vechi. Radioul oferea prezență și exprimare imediate, respira în același tempo cu strada, cu Piața Universității, cu mulțimea. Fără un cadru legal clar, fără noțiuni precum ”radio privat” sau ”profit”, UNIFUN funcționa într-o zonă gri, profitând de faptul că statul însuși era încă în derivă, incomplet constituit. Libertatea exista, paradoxal, tocmai pentru că nimeni nu apucase încă să o reglementeze.
Un microfon, un emițător și două magnetofoane cu bandă…
Această libertate era însă fragilă. Revoluția nu demolase instantaneu vechile structuri de control, iar evenimentele violente ale începutului anilor ’90, de la Mineriade la tensiunile interetnice, au demonstrat că reflexele autoritare persistau. În acest context, UNIFUN devenea nu doar un post de radio, ci un spațiu de rezistență simbolică, un teritoriu al exprimării nefiltrate.
La fel de improvizat ca spiritul său era și suportul tehnic. Primele echipamente au venit din afară, donate de un post de radio din Franța: un emițător, două magnetofoane cu bandă, suficiente pentru a porni emisia și a înregistra primele jingle-uri. Editarea se făcea prin tăierea fizică a benzii, cu o precizie aproape artizanală. Mai târziu, prin ingeniozitate și efort colectiv, inclusiv prin organizarea spectacolelor ”Miss Unifun”, echipa a reușit să-și cumpere pick-up-uri, CD-playere și primele discuri originale.
Potrivit vocii UNIFUN, Daniel Klinger, într-o Românie care abia începea să învețe accesul la muzică, iar totul se copia ”la negru”, DJ-ii veneau cu propriile colecții, transformând fiecare emisiune într-o fereastră spre o lume sonoră inaccesibilă publicului larg. Chiar și cu o antenă modestă, montată pe acoperișul Universității, faptul că UNIFUN era singurul radio independent îi asigura o acoperire și un consum surprinzător de mari, fără campanii de promovare sau strategii de marketing.
Decalajul tehnologic față de Occident era evident în fiecare detaliu, de la dificultatea apelurilor telefonice internaționale, care puteau dura zeci de minute pentru a se realiza, până la lipsa unei infrastructuri minime de telecomunicații. Tocmai de aceea, experiența lui Dani Klinger în Statele Unite, la începutul anilor ’90, a devenit esențială. Contactul cu radioul comercial american, mult mai avansat decât cel european, a influențat decisiv modul în care UNIFUN și, ulterior, alte posturi din România, au început să gândească playlist-urile, structura programelor și relația cu publicitatea.
Spre deosebire de radioul de stat care emitea doar o parte din zi, Radio UniFan a emis 24/7, o noutate la acea vreme, necesitând prezența constantă a personalului. La început, nu exista o echipă stabilă; oamenii veneau și plecau, iar selecția se făcea organic. Conținutul a evoluat de la muzică la buletine de știri, care, deși realizate de amatori, erau considerate mai valoroase jurnalistic decât cele de la Radio România, datorită lipsei de cenzură și a evitării „limbajului de lemn”.
UNIFUN a acoperit în stil inovator și evenimente reper pentru începutul democrației românești, precum cele de la Târgu Mureș (refuzând să difuzeze materiale părtinitoare care ar fi putut incita la violență) și Piața Universității. Intervenția forțelor de ordine în Piața Universității, considerată o provocare, a condus la permanența manifestației, iar radioul a transmis constant din piață. În aceeași perioadă, în mai 1990, când lideri ai Ligii Studenților au încercat să preia controlul radioului și să-l transforme în “Radio Golan,” considerând că radioul nu era suficient de militant, echipa Radio UNIFUN a salvat echipamentele, inclusiv emițătorul, cu ajutorul unui coleg care l-a recuperat clandestin și, ulterior, cu o aprobare de mână de la prim-ministrul Petre Roman, radioul a reluat emisia după alegeri, din 21 mai 1990, schimbând punctul de emisie și redacția la Hotel Dorobanți.
Radioul, pariul lui Klinger cu viitorul
Privind spre prezent, Daniel Klinger vorbește cu luciditate despre noile amenințări aduse de inteligența artificială. Capacitatea AI-ului de a genera povești credibile, imagini și narațiuni imposibil de verificat riscă să compromită definitiv încrederea în informație. Într-un viitor apropiat, spune el, diferența dintre real și fals ar putea deveni imposibil de distins, iar decredibilizarea mass-mediei va fi aproape totală.
În acest context, paradoxal, salvarea ar putea veni din întoarcerea la instituții media solide, consacrate, precum BBC, singurele capabile să ofere garanții reale de verificare și rigoare. Radioul, crede Klinger, va supraviețui nu ca simplu flux automatizat, ci ca spațiu de entertainment și selecție umană, unde munca unei echipe sau a unui DJ va continua să conteze pentru cei care refuză playlist-urile generate de algoritmi.
Astfel, povestea UNIFUN Radio nu rămâne doar o filă de istorie recentă, ci devine un reper pentru felul în care libertatea, tehnologia și responsabilitatea se întâlnesc, ieri, astăzi și într-un viitor tot mai complicat.
Urmăriți în cele ce urmează povestea primului Radio independent și apoi privat din România, spusă de Daniel Klinger la Reflector TV:
