„Cine mi se adresa întrebându-mă respectuos când aș avea timp de o întâlnire, acum îmi spune „mâine, la ce oră să ne vedem”, fără semnul întrebării. Diverșii șefuți ai locurilor pe unde mă mai duc, au trecut de la „Ce mai faceți, domnule Popescu?” la un „Bună ziua” uscat. Inși care, să zicem, că mi-au fost prieteni, n-au stricat nici măcar un telefon pe mine. Unul, cu care n-am mai vorbit de vreo 10 ani, mi-a dat un sms cum că să facem o emisiune împreună. Dacă nu ești la televizor, nu prea mai ești folositor. Nici măcar un om obișnuit, un simplu cetățean nu mă mai consideră, m-au clasat mai jos de atât…”, scrie CTP în finalul postării sale.
Jurnalistul face o comparație cu modul în care a fost tratat după un editorial critic la adresa lui Iliescu, publicat pe 27 decembrie 1990, în „Adevărul”, publicație considerată la vremea respectivă pro-Iliescu.
„Scânteiștii văzuseră multe execuții la viața lor și le era greu, dacă nu imposibil, să conceapă că va fi altfel. Peste ce făcusem eu, nu se putea trece, nimeni, oricât de sus pus, nu m-ar fi putut scăpa, gândeau ei.
Și uite că mă întâlnesc cu nea Popa. Nu știu dacă am văzut în viață o asemenea iluminare la un om, o transfigurare de parcă holul Adevărului era drumul Damascului. Ursulețul aplecător a trecut pe lângă mine drept ca o riglă, fără a-mi arunca o privire. Nea Petre Popa își recâștigase verticalitatea, curajul, demnitatea umană, onoarea…
Ceilalți mă mai priveau, relaxați, fără să se mai scurgă pe lângă pereți, mă priveau ca pe un șoarece mort. Când intram în incintă, zâmbeau scurt, șerpește, îmi ziceau ceva și continuau să convorbească. Am trăit atunci senzația acută că nu mai sunt. Că am dispărut pentru restul lumii. Nu e un sentiment atât de rău. Am regăsit privirile și cuvintele acelea după 32 de ani, cu prilejul dării afară de la Digi24”, a scris CTP, pe Facebook.
