Aceste amânări (oare chiar sunt amânari sau mai degrabă forfait-uri!) succesive m-au dus cu gândul la generalul roman, poreclit Cunctator, numele său adevărat fiind Fabius Maximus (născut 275 î.e.n-decedat 203î.e.n). Porecla Cunctator (Întârzietorul, Temporizatorul, The Delayer) i se trage de la tactica folosită de el în lupta cu Hanibal, de a amâna o bătălie finală.
Dacă Cunctator, prin aceste amânări, urmărea obținerea unor avantaje tactice pe câmpul de luptă, generalul Ciucă vrea doar să mai câstige timp, să nu deranjeze pe nimeni. „ De ce eu ? ” poate să fie întrebarea care taie de la rădacină orice elan reformist.
Și nu este nicio noutate. Toate guvernele postdecembriste, toate partidele care s-au succedat la putere, pot “beneficia” de porecla vestitului general roman Cunctator. Unde mai pui că toate acestea s-au întâmplat după ce campaniile electorale au marjat, din plin, pe teme reformatoare. În campanii, reformele au beneficiat de preludii excelente, iar după alegeri au fost victima unui coitus interruptus. După campanie toate guvernele au fugit de reforme ca dracul de tămâie.
La 33 de ani de la evenimentele din 1989, perioada egală cu viața pământeană a Mântuitorului nostru, încă nu s-a întâmplat nimic în ceea ce privește reformele, nimeni nu avut curajul să zgâlțâie lucrurile, teama de o posibilă sinucidere politica fiind dominantă. Prin amânarea reformelor fiecare politician și-a asigurat liniștea, demnă de un sanatoriu și siguranța mandatului. “De ce, tocmai, eu ?”- și-a zis fiecare politician când s-a pus problema reformării statului.
Toate guvernele au avut prestații jalnice, gen fast food, în abordarea reformelor, asta dacă nu s-au situat offline cu teama de a nu face șoc anafilactic din pricina acestora. Și așa au trecut anii, lucrurile băltind de la o guvernare la alta, ajungând în situația de a cădea țara pe noi. Trollingul antireformist a fost în permanența la el acasă. S-a ajuns acum în situația în care nici macar nu se mai mimează reformele, totul este în slujba clientelei politice, România fiind un stat clientelar 100%.
Aproape toate partidele au promis că vor:
a) moderniza administrația publică
b) regionaliza România
c) introduce meritocrația
d) elimina impostura universitară și barbarismul academic ( cei cu doctorate plagiate) din structurile statului.
Dar toți au renunțat de tema de a nu-și periclita culcușul și de a fi trimiși în tribună. Căci nu se poate “Și reforme! Și-n Rai!”
În preajma alegerilor s-a recunoscut, prin niște strigături și lălăieli reformiste, faptul că este nevoie de reforme pentru că instituțiile statului să devină (mai) performante, mai suple, mai în slujba cetățeanului. Au promis, de asemenea, că vor aboli negustoreala cu funcții publice. După alegeri tot deghizamentul reformist a fost dat la o parte, iar tot elenul reformist a fost pus pe hold. La niciun partid conceptul de reformă nu a făcut purici, toate partidele s-au lepădat de acest concept ezoteric, la adăpostul sintagmei lasă că trece și asta. Și în acest fel, anunțarea reformele, după ce au provocat valuri de chicoteli în toată administrația, au devenit pietre funerare sau minciuni de patrimoniu.
Partidele postdecembriste au practicat un “karaoke reformist”, varianta “me-too”, imitându-se succesiv (cultura imitației a funcționat ireproșabil!), în a amâna shift-ul aducător de modernitate. S-a optat pentru “pax bugetar”, în detrimentul construirii unui stat funcțional și modern. Lașitatea reformisă a celor care s-au succedat la putere a generat un aparat bugetar (zis și “caviar”) imens, care cu greu mai poate fi strunit. Doar reformele pot pune țara pe un traiect performant, doar ele ne pot scoate la mal din această mlaștină a neputinței. România, cu siguranță, poate mai mult.
S-a inventat o învălmășeală de motive pentru a amâna reformele: ”nu suntem pregătiți pentru așa ceva”, “ ăia de înaintea noastră n-au făcut reforme, și sunt văzuți bine de electorat”, “reformele ne-ar da o mare bataie de cap”, “e prea tarziu/devreme pentru asa ceva”, “mergem prea repede și prea departe cu aceste idei“.
Nevoia de stabilitate, în plină criză, este cel mai recent motiv inventat de premierul Ciucă, pentru a amâna reformele. Dar, adevăratul motiv este reprezentat de faptul că nu vor să deranjeze aranjamentele (ploile!) nimănui, și nici nu vor să-și pericliteze statusul politic. Fiecare politician, după ce și-a activat IQ-ul de descurcăreț, vrea să-și bifeze un mandat liniștit și să-și bătătorească calea pentru următoarele mandate, ceea ce înseamnă o violarea normalității.
Să facem o clarificare! Generalul Cunctator doar amâna sau temporiza acțiunile sale. Probabil că generalul Ciucă a declarat forfait reformelor, și asemeni lui Pilat s-a spălat pe mâini. Să vină ceilalți să facă reforme…
E nevoie de reforme întrucât ecosistemul bugetar a devenit hub de prosperitate, “unicorn” salarial, unde curbele de creștere a salariilor sunt de tip “crosă de hochei”, iar îngurgitarea de bani împrumutați atinge praguri apocaliptice. Sigura strategie de selecție a personalului din administrație este criteriul deținerii unui carnet de partid, care joacă rolul “diplomă universală”. Deținătorul de carnet primește o “indulgența”, adică o sinecură pe viață. Aceasta a generat fenomenul de pițiponcăreală ( scuze pentru licența!) în toată administrația, cauzat de numărul mare de “piți” care au intrat în structurile statului. Nu întâmplător i se spune administrația Bamboo!
Acum doi ani, în plină pandemie, am publicat un articol pe republica.ro, cu titlul “Cui e frică de desantul Armatei în treburile statului?“( https://republica.ro/cui-ii-e-frica-de-desantul-armatei-in-treburile-statului) , în care am subliniat performanțele managementului militar. Încă mai este timp pentru ca premierul Ciucă să confirme aceasta, și să abordeze reformele în stil clausewitzian, nu dâmbovițean. Este momentul să pună reformele în rama credibilității.
Referindu-se la reforme profesorul Mircea Miclea afirma că acest concept a devenit o carcasă lingvistică, a fost atât de mult folosit încât nu-ți mai vine să faci reforme.
România are nevoie de instituții incluzive, zdravene, care să combată inerta și uriașa birocrație care mențin țara în stare de înapoiere. Anemia de idei din administrația publică trebuie să fie de domeniul trecutului. Trebuie redată noblețea serviciului public pus în slujba cetățeanului.România trebuie să devină o țară exigentă cu sine însăși.
Totuși, apare o întrebare pentru fiecare politician. Pentru ce vrei să te țină minte oamenii, dacă nu faci nimic pentru modernizarea țarii ? E nevoie de o coborâre abruptă, a guvernanților, cu picioarele pe pamânt pentru a lua contact direct cu realitatea.
În cartea “Karaoke Capitalism-management pentru omenire” (Editura Publica, 2007, Jonas Ridderstrale, Kjell Nordstrom) autorii când vorbesc de implementarea unui proiect ( și reformele sunt proiecte!) afirmă că această activitate trebuie condusă de omologii luptătorilor de sumo, ceea ce înseamnă acțiuni hotărâte, în forță, cu multă determinare.
Dupa 33 de ani de comandă a generalului Cunctator, se cuvine să-i preluăm comanda și să restartăm România prin reforme structurale de mare anvergură.
Autor: Băcanu Gheorghe
