De câțiva ani, o parte din societate s-a îndrăgostit de ideea că România ar putea fi ”de sine stătătoare”, ”nealiniată”, ”neutră”, ”suverană până la capăt”. Sigur că poate. Dar doar în același fel în care tu poți decide brusc că nu mai ai nevoie de gravitație. Teoretic, nimeni nu te oprește. Practic, te ocupi apoi de consecințe, cu o viteză care te surprinde și cu niște costuri care te fac praf chiar și asigurat fiind, în sistemul național medical.
Aici intervine adevărul indecent pe care nu-l spunem la microfon, dar îl știm cu toții. Popoarele mici, precum cel român, nu aleg dacă au hegemon. aleg doar ce fel de hegemon le rămâne peste noapte. Iar dacă refuză să aleagă, hegemonul alege pentru ele.
Cum arată cele două lumi aflate ”la ofertă”?
Dacă am arunca o privire cât de cât obiectivă în manifestările hegemonice din prezentul nostru, rezultatul ar fi ostentativ, reliefând consecințele comprtamentale a două tipuri de putere. Pe de o parte puterea care domină prin tehnologie, coordonare, logistică, superioritate instituțională, într-un cuvânt eficiență. De cealăltă parte puterea care vrea să se mențină în prim plan prin brutalitate, improvizație, masă de oameni aruncată în flăcări, adică prin uzură.
Într-o Venezuelă înarmată și ”asistată” de axa BRICS, cu consilieri, antiaeriană, resurse, intel, logistică, SUA a intrat, a operat chirurgical, și a închis ”dosarul Maduro” în câteva ore. Fără pierderi de efective, fără civili sacrificați, fără pagube colaterale. Apoi, la o cafea cu jurnaliștii, America și-a mai găsit vreme să mai povestească și despre cum o să ”stabilizeze” și o să „securizeze” ea resursele vestului. Pentru că, nu-i așa?, imperiile reale nu mai anexează, ele doar ”asigură fluxuri”.
La polul opus, după 4 ani de război cu Kievul, ”măreața” Rusie și-a rupt genunchii, dacă nu chiar gâtul, în noroaiele Ucrainei, ajungând la aproape un milion de victime militare (morți + răniți). În paralel, ONU a documentat zeci de mii de victime civile confirmate în Ucraina, cu avertisment explicit că totalul real e mai mare. Practic, Putin, ”hegemonul” din propria-i oglindă, și-a vârât singur țara într-o capcană strategică. O economie tot mai militarizată, sancțiuni care mușcă pe termen lung, demografie care scade, și un război care cere permanent resurse umane și bani. Un hegemon care își arde capitalul uman în ritmul acesta își împrumută viitorul. Iar dobânda se vede în toate celelalte capitole.
Una peste alta, România, ca ”popor mic”, nu-și permite luxul de a confunda aceste două lumi. Pentru că, inevitabil, hegemonul te trage după el: în tehnologie sau în improvizație, în reguli sau în arbitrariu, în prosperitate relativă sau în sărăcie ritualizată.
Hegemoni și indicatori. Prim argument pentru alegere
Într-o cădere necontrolată, Rusia a ajuns să țină dobânzi de referință extrem de ridicate, tocmai ca să țină în frâu și instabilitatea. Reuters nota în 2025 niveluri foarte mari ale dobânzii-cheie (inclusiv 21% la un moment dat), cu inflație anuală încă peste ținte și cu încetinire anticipată a creșterii. Asta, tradus în româna ”suveranistă”, înseamnă credite scumpe, investiții productive inexistente, consum ținut în frâu cu zăbală și-un stat ajuns motor principal nu prin inovare, ci prin comenzi militare.
Apoi, cum sancțiunile nu înseamnă prăbușire instantă, ci decădere lentă, Rusia e condamnată la un singur traiect: acces mai greu la tehnologii, la capital, la echipamente de vârf, la piese. Iar povestea lui Putin cu „ne descurcăm noi” se vede tocmai în scurgerile prin intermediari, în economia susținută doar cu importuri pe ocolite, prin terți, în pofida restricțiilor.
Visul lui Putin e de fapt un imperiu care îmbătrânește, își peticește ițarii rupți în cur și pierde oameni cu nemiluita. Fapt care nu îl face mai puternic ci doar mai nervos. Iar nervozitatea imperială a Rusiei e, tradițional, foarte proastă pentru vecini.
De cealaltă parte, nici Occidentul nu e o mână de îngeri. Hegemonia americană vine cu condiționalități, cu dependențe, cu presiuni, cu interese. UE vine cu regulamente, standarde, proceduri, audituri, iar pentru românul care vrea ”să se descurce”, adică să fenteze, asta pare opresiune.
Numai că există o diferență crucială: în blocul occidental, regulile sunt impersonale și negociabile. În blocul rus, regulile sunt personale și arbitrare. Într-un sistem, te cerți cu birocrația. În celălalt, te cerți cu capriciul și cu decretele unei minți roase de grandomanie și paranoia.
Și mai e ceva: hegemonia occidentală, cu toate păcatele ei, are un produs secundar foarte concret: prosperitate relativă și instituții. Nu perfect. Nu uniform. Dar suficient cât să vezi diferența dintre o țară care își permite spitale funcționale și una care își permite doar parade.
România ca ”națiune de apartament între imperii”
Acum, partea care doare la orgoliu, și de care am mai amintit. România n-a fost niciodată suverană în sensul romantic al cuvântului. Provinciile ei au oscilat între sfere, au negociat tributuri, au supraviețuit între frontiere mișcătoare. Dominație otomană, protectorat sau ”influență” rusească, tutelă austro-ungară, influențe franco – germane interbelice, apoi cizma sovietică. Și, după 1989, post-comunism cu pălărie vestică, apoi umbrela strategică americană și în sfârșit integrarea europeană.
Istoria României nu e o epopee a voinței pure, ci o succesiune de repoziționări determinate de raportul de forțe. Adică exact contrariul mitologiei suveraniste. Moldova, Ardealul și Țara Românească au avut destinul unor oameni născuți ”cu chirie” într-un apartament aflat la intersecție. N-au fost niciodată stăpâni pe scară. Au fost, cel mult, buni administratori ai supraviețuirii.
Și, culmea, asta nu e o rușine. E condiția geopolitică a unei țări de mărime medie, la margine de imperii, cu vulnerabilități energetice, militare și economice. Rușinea ar fi să confunzi supraviețuirea cu ”trădarea”.
Suveranismul contemporan sună bine în campanii și în meme-uri cu geți digitalizați și cu ”fii ai lupului alb” care confundă triburile celtice cu cele dacice. În practică însă, e doar o mască peste două instincte: unul visceral, afectiv, care se agață de simboluri (”nu ne comandă nimeni!”), iar altul pragmatic, care știe că fără NATO și UE am fi o frunză în bătaia furtunii
Problema e că primul instinct urlă mai tare. Pentru că sfertidoctul nu are nici măsură și nici rușine și pentru că-i e mai simplu să strige decât să calculeze. Iar calculul e oricum neplăcut: presupune să admiți că ai nevoie de alianțe, de reguli, de investiții, de standarde și, da, de un hegemon care să te includă în logica lui.
Manifest: Alege-ți hegemonul după costul de viață, nu după legendă
Trebuie să fim cinstiți cu noi înșine. Ca orice alt stat, România e nevoită să facă parte dintr-o sferă de influență iar criteriul de alegere nu e nici ”cine ne flatează mai mult” și nici „cine ne minte mai frumos despre suveranitate”. Sigurul criteriul este ”în ce sistem ai șanse mai mari să trăiești decent, liber și inteligent?”.
Într-un sistem care produce tehnologie, capital, instituții și prosperitate relativă? Sau într-un sistem care produce frică, propagandă, mobilizare generală, soldă de tranșee și sărăcie gestionată?
Alegerea ”Putin hegemon”, în termeni reci, economici, înseamnă o invitație la îndobitocire strategică. La ieșire din cercurile occidentale, blocaj tehnologic, izolare, migrație accelerată, stat cu mână forte peste o societate săracă. Și, în final, o viață publică în care adevărul e un dușman, iar viitorul e un lux.
Sigur, Occidentul te enervează. Îți cere facturi, rapoarte, reguli, transparență. Te mai și controlează. Te obligă să te civilizezi administrativ. Rusia, în schimb, îți spune că ești mare, buricul Pământului, îți spune că ai dreptate din start și îți dă voie să urăști. Dar asta nu ține de foame. Și nu ține loc de școală. Și nu ține loc de spitale. Și nu ține loc de autostrăzi. Și, mai ales, nu ține loc de securitate.
Deci, vrem sau nu, adevărul, oricât de neplăcut, e unul singur. Românii nu își aleg dacă au hegemon, ci doar care hegemon îi strânge mai puțin de gât. Istoria nu ne-a întrebat niciodată dacă vrem să fim pe culoar. Ne-a pus acolo. Diferența, azi, este că avem voie să alegem conștient. Nu emoțional. Nu nostalgic. Nu tribal.
Alege-ți hegemonul, România! Nu pe cel care îți cântă în ureche. Pe cel care îți ridică nivelul de viață și îți păstrează șansa la o minte liberă.
