Există momente în viața publică în care un gest pare, simultan, firesc și neliniștitor. Un gest care, citit la prima vedere, aduce alinare (”în sfârșit, cineva ascultă”) dar care, la a doua lectură, ridică sprâncenele până aproape de linia părului. Apelul președintelui Nicușor Dan către ”toți magistrații care vor să reclame probleme în sistemul de justiție”, invitați la o discuție pe bază de listă, face parte din această categorie ambiguă de intervenții: moral corectă, instituțional problematică, simbolic explozivă.
”Când 200 de magistrați spun că este o problemă de integritate în sistemul de justiție, lucrurile sunt foarte serioase”, scria președintele în debutul mesajului său de ieri. Nimic fals aici. Dimpotrivă. Când magistrații, specie profesională recunoscută mai degrabă pentru discreție, prudență și limbaj aseptic, ajung să semneze scrisori deschise, să se solidarizeze public cu colegi expuși în documentare de investigație, cum este cazul judecătorului Laurențiu Beșu din ”Justiție Capturată” (Recorder), avem deja o fisură vizibilă în betonul instituțional.
Și totuși, întrebarea care se impune nu este dacă lucrurile sunt grave. Ci: de ce acum?
O problemă veche, un moment nou
Justiția românească nu a așteptat investigatorii ”Recorder” să-i descopere corupția, presiunile politice sau disfuncționalitățile sistemice în 2025. Toate aceste tumori instituționale sunt parte din inventarul de bază al celor 35 de ani de democrație postdecembristă. Au fost rapoarte MCV, GRECO, Comisia de la Veneția. Au fost protocoale secrete, binomuri, dosare „cu dedicație”, achitări după ani de tăvălugit reputații, cariere frânte și vieți suspendate între două termene.
Toate acestea s-au întâmplat fără ca președintele României, indiferent cum s-a numit el, să lanseze un apel public, deschis, emoțional, aproape participativ, către magistrați: „veniți, spuneți-mi, pe rând”, de parcă altfel, pe baza instrumentelor și prerogativelor constituționale, nu ar putea să intervină, să analizeze, să ia măsuri.
De ce acum, când aceste realități sunt deja arhicunoscute? De ce acum, când sistemul nu este mai bolnav decât a fost, ci doar mai bine filmat, mai bine povestit și mai bine distribuit pe rețelele sociale?
Răspunsul incomod este că nu gravitatea faptelor s-a schimbat, ci intensitatea emoției publice.
De la arbitru la judecător moral
Constituțional, președintele României este un arbitru. Un mediator între puteri, un garant al echilibrului, nu un manager de reclamații instituționale. El nu anchetează, nu judecă, nu validează vinovății. El poate stimula, cel mult, cadrul în care funcționează instituțiile competente să execute toate procedurile de mai sus.
Invitația la un retreat pe bază de listă și fără limită de timp mută subtil președintele, cu sau fără voia lui, din postura de arbitru în cea de judecător moral al conflictelor din justiție. Nu judecător în sens juridic, ar fi absurd, ci într-un sens mai periculos: cel al validării simbolice. Cine este primit la Cotroceni există. Cine nu este pe listă, nu.
Este o formă de justiție prin audiență, de terapie instituțională colectivă, care poate avea un efect purificator, dar și unul profund destabilizator. Pentru că, odată ce președintele ascultă, presiunea de a face ceva devine inevitabilă. Iar „ceva”-ul, făcut sub presiune emoțională și mediatică, rareori este bine calibrat.
Emoția ca politică publică
Spuneam anii trecuți că românului îi place drama. Că trăiește pătimaș cu și din suferințele sale zilnice, ba chiar hrănindu-se și cu tragediile vecinilor, cunoscuților sau colegilor de serviciu. Suma tuturor românilor, și nu numai a lor, România, dovedește că are un talent special de a transforma valurile emoționale în politici publice grăbite. După tragedii, după dezvăluiri, după proteste masive. Rareori după analize reci, instituționale, sistemice.
Chiar dacă a fost publicat fix peste ecourile falsetului ministerial al useristului Moșteanu, documentarul ”Justiție Capturată” al celor de la Recorder este un produs jurnalistic solid, necesar, incomod. De asemenea, scrisoarea celor aproximativ 200 de magistrați este un gest de solidaritate rar și curajos. Dar niciunul dintre acestea nu poate, sau nu ar trebui, să devină temei direct pentru intervenția personalizată a șefului statului în interiorul problemelor sistemice ale unei puteri independente.
Pentru că aici se află miezul problemei. Justiția nu are nevoie de emoție, ci de proceduri. De protecția reală a magistraților integri, de mecanisme funcționale de sesizare, de inspecții credibile, de răspundere clară. Nu de o listă la Cotroceni.
De ce acum? Pentru că se poate
Un răspuns cinic, dar realist, la întrebarea ”de ce acum?” ar fi acesta: pentru că acum există capital simbolic. Pentru că un președinte perceput ca onest, tehnocrat, ”din afara sistemului”, ba chiar oponent al acestuia, își poate permite un gest pe care alții nu l-ar fi făcut fără a fi suspectați de ingerință.
Dar tocmai această credibilitate face gestul mai periculos, nu mai sigur. Pentru că, în numele binelui, azi se poate redeschide o ușă pe care Băsescu ieri abia a închis-o, iar mâine, cineva mai puțin bine intenționat, o va putea da de pereți fără scrupule. Astăzi ascultăm, înscriși pe listă, magistrați integri. Mâine, cine decide cine este „integru” și cine nu?
Pledoarie pentru cumpătare instituțională
Poate că adevăratul act de curaj prezidențial ar fi fost nu invitația la dialog, ci refuzul spectacolului. Nu lista, ci procedura. Nu reacția la emoție, ci consolidarea mecanismelor care fac inutil apelul public.
Justiția, domnule Președinte, nu se repară prin gesturi simbolice, oricât de bine intenționate. Se repară prin reguli plictisitoare, lente, impersonale. Exact genul de lucruri care nu fac audiență și nu provoacă aplauze.
De aceea, întrebarea ”de ce acum?” rămâne nu doar legitimă, ci esențială. Iar răspunsul la aceasta va spune mai multe despre maturitatea democrației românești decât orice listă de magistrați primiți la discuții. Pentru că, într-o democrație funcțională, președintele nu trebuie să fie judecătorul justiției. Ci garantul faptului că aceasta nu mai are nevoie să bată la ușa lui.
