Ziua de 10 Mai reprezintă o zi a speranţei pentru majoritatea carpato-danubiano-ponticilor. Mulţi speră, la ceas de relaxare socială, să primească darurile mult așteptate din partea Guvernului, cum ar fi redeschiderea teraselor, a frizeriilor sau a cabinetelor dentare. Alții, destui, speră ca o forţă divină să facă o scamatorie de primăvară și să redeschidă fabricile, după două luni de foame cu ajutoarele sociale în buzunar. Invariabil, toţi îşi aduc aminte că, acum trei decenii, când îl căsăpeam pe Ceaşcă, exista speranţa unanimă a unui trai mai bun. Până au furat Grinch Iliescu şi ai lui Revoluţia.
Surprinzător, după 30 de ani de democraţie republicană, mai sunt şi oameni care se încăpăţânează să spere că, pe 10 Mai, Dumnezeu le va înapoia, totuşi, românilor, un Rege. Nu sunt neapărat bătrâni venerabili, care să fi rupt fruntea chiaburimii pe vremuri, nu sunt musai odraslele unor familii tradiţionaliste. Nu au fost crescuţi într-un mediu habotnic şi nici nu le dau lacrimile când văd căluşarii sau statuia lui Mihai Viteazu. Îi iau însă frisoanele când vine vorba despre regalitate, cred cu tărie că monarhia a salvat, ar fi putut şi mai poate să salveze România şi îşi asumă opţiunea, convingerile, fără ezitare.
Citește întreg articolul în Academia Cațavencu!
