În condițiile în care treaba se complică din ce în ce mai tare pe scena internațională, în zilele în care americanul pare că își dă mâna cu rusul, cu un Putin din ce în ce mai curajos în declarații belicoase, din păcate, aici, la gurile Dunării, băltim ca de obicei defilări sterile și dansuri populare. Dacă nu ar fi fost și nu ar fi în derulare achizițiile de tehnică militară modernă, care de bine de rău s-au mișcat încet dar sigur în ultimii 10-15 ani, am fi fost chiar în găleată!
În România prezentului, cariera militară scade vertiginos în atractivitate, din cauza unei politici defectuoase de personal, cu criterii de promovare rigide și dubioase, care rareori se bazează pe meritocrație, cu o diferență mare de salarizare între ofițeri și subofițeri, cu o diferență uriașă de salarizare între militari și civili, și cu o înzestrare rușinoasă la nivel de armament individual (pistolet Carpați model 1974 și pistol mitralieră AKM sub licență sovietică a Kalașnikovului, model 1963-65) pe care ar trebui să ne bazăm împotriva trupelor inamice vreo câteva săptămâni până ajung efectivele NATO pe aici…
Ei bine, dincolo de mesajele cosmetizate de către structurile de ”relații publice” din armată, și care ajung la noi într-o formă încadrată de ei ca “informație publică”, rămânem mai mereu fără răspuns la întrebarea legitimă ”dincolo de ulucile vopsite ale gardului kaki, noi cu apărarea cum stăm în realitate?”.
Între defilarea de tradiție și parada din reflex
În 30 noiembrie, în preambulul marii defilări de la 1 decembrie, colegul Eugen Cișmașu a bătut șaua ca să priceapă cine trebuie: “Armată de mituri cu stea roșie. 81 de ani de celebrare a Oștirii Române după calendar sovietic”. Și ce am văzut luni de Ziua Națională?
În afară de acea defilare de 45 de minute care încă mai provoacă mândria multora și bucuria copiilor, Parada militară (unde aviația nu a mai dat senzația, ci a fost înlocuită de muzică militară) a produs multor români senzația că ceva e greșit în sferele puterii: o prestație penibilă chiar a marelui conducător de oști Gheorghiță Vlad, cel care a arătat exact ca un militar din armata anilor ‘80, în comunism, blocat în propria neputință de a duce la sfârșit două fraze în fața Președintelui…
Gheorghiță a reușit contraperformanța de a-i face pe militarii din subordine, care urmau să defileze, să simtă o jenă imensă. La momentul elementarului raport către superior, pe care în Armată îl dau absolut toate categoriile de militari, de toate gradele (la preluarea – primirea serviciului de zi pe companie – batalion – unitate – popotă – gardă și ce-o mai fi), raportul dat în cadrul unei ceremonii solemne, cum a fost cazul acestui protocol “de grad 0”, de 1 Decembrie, adică taman atunci când după “marșul de întâmpinare”, te prezinți în fața Președintelui României, Șeful Statului Major al Apărării mai – mai că era să-și înghită limba de emoție!
Pentru mine nu este o surpriză. Domnul Gheorghiță Vlad, general cu toate stelele, este un comunicator modest, poate chiar cel mai lipsit de carismă dintre toți șefii armatei din ultimii 35 de ani. Domnul acesta, general cu patru stele, instalat în cea mai înaltă funcție militară din Armata Română printr-o manevră cel puțin dubioasă în urmă cu exact doi ani (despre care colaboratorii apropiați au afirmat nu o dată că nu a depășit anvergura unui ofițer de nivel tactic la început de carieră), a reușit contraperformanța de a-i face pe militarii din subordine care urmau să defileze, să se simtă penibil.
Nu au fost deloc puțini militari în Piața Arcului de Triumf și, credeți-mă, sunt mulți, mulți oameni pregătiți, cu vocație pentru meseria armelor, ocupație care nu-i pentru oricine, bărbați și femei majoritatea născuți și școliți după ‘90, care mănâncă pe pâine tot ce înseamnă legi și regulamente, care au calitățile unui unui militar modern, și care, cum vedem noi în NATO, și cum ei nu doar că au văzut, au și lucrat împreună prin misiuni internaționale sau cursuri comune. Acestor tineri, sau oameni maturi aflați în deplinătatea carierei, sistemul militar, țara, destinul și tradiția asta păguboasă, de-a dreptul “românească” în cel mai peiorativ sens, nu au putut să le ofere mai mult de atât! Mai mult de un personaj fără stăpânire de sine în fruntea lor, calitate obligatorie pe care oricine s-ar afla vreodată în postura generalului Vlad. Căci doar cine altul decât Șeful Statului Major al Apărării ar trebui, la vremuri de restriște sau război, să ia decizii capitale pentru întreaga populație a României?
Gheorghiță s-a poticnit, robinetul s-a oprit!
Gluma din titlul, referitoare la ”robinetul generalilor”, nu e deloc întâmplătoare. La Paradă, Nicușor Dan l-a privit pe Gheorghiță Vlad cu un zâmbet și o elegantă condescendență, după ce ditamai Șeful Apărării era cât p-aci să-și înghită omulețul de emoție. I-a întins mâna și l-a așteptat pe Comandant să-și și scoată mănușa militară. Însă prestația sa tolerantă nu l-a oprit pe Președinte, seara, la Recepția oficială, să anunțe o decizie fără precedent, aceea de a nu fi semnat decretul prezidențial de avansare, cu ocazia Zilei Naționale, a niciunui colonel la gradul de general de brigadă și a niciunuia dintre generalii din listă care erau nominalizați să primească următoarea stea! Cumulând și prestația de la TVR 1 a șefului Direcției Informare și Relații Publice, colonelul Cristian Popovici, cel care i-a făcut lui Adelin Petrișor o (e)misiune aproape imposibilă de a oferi un comentariu în tandem atractiv și fluent, plusul de imagine scontat a dat cu minus.
A nu se înțelege ca printre cei propuși din Armată și din tot Sistemul Național de Apărare nu sunt și oameni merituoși, așa cum au fost în lista asta dar și în cele din anii trecuți. Nu despre asta e vorba. Nicușor Dan a vrut cu siguranță să dea un semnal de “așa nu se mai poate” sau, dacă am lăsa interpretarea să meargă chiar mai departe, a decis să ofere un imbold în registrul “ia nu mai puneți voi căruța înaintea cailor, faceți ce trebuie în sistem, îmbunătăți ce e de îmbunătățit în structurile subordonate, după care mai vedem!”. Poate tocmai de aceea, într-un un mod la fel de simbolic, a decorat un singur veteran de război, în vârstă de 107 ani! Jos cu pălăria! Aproape că îmi devenise simpatic ăla care cânta de zor “Nicușor Dan – mare ma-te-ma-ti-cian!”. După gestul ăsta îmi vine să-l felicit public pe Președinte, spre oprobriul pudibonzilor!
Hai că-i bine, hai că se poate și altfel! Sigur, mai e mult până departe, până când viețașii militari sau civili din armata asta cu cai de lemn să fie respectați prin atitudine, program, salarizare și mai ales printr-o măsură obligatorie, de a nu mai duce 2-3 funcții prin cumul, din cauza deficitului îngrozitor de personal. Par lucruri mici, însă ele sunt foarte importante, pentru ca erodează moralul meseriașilor și al luptătorilor, mai al dracu’ decât picătura chinezească!
