În România, patronul e un mic masochist care plăteşte amenzi de dragul de a plăti taxa eternă și nemuritorul impozit. Altfel, dacă afirmația de mai sus nu ar fi adevărată, nu văd de ce întreprinzătorul s-ar mai crampona de afacere. Mai ales când toţi cei care au impresia că ţi-au dat voie să plăteşti impozite la stat sunt și cei care vin să te amendeze. Că doar de ei te-ai milogit să-ți dea autorizația. Că și să respiri trebuie să fii autorizat în România. Iar dacă ai vreun talent și ai vrea să trăiești de pe urma talentului tău, ești o scârbă numai bună de taxat.
Știi să faci oale? Faci după ce plătești taxe de rămân de pe urma ta numai ulcele. Că statul pare că încurajează numai marea evaziune. Nu munca cu sudoarea frunții, ci cea a gulerului alb asudat că are dosar pe la vreo procuratură, ceva.
Unul n-ar lua controlul ca pe un mijloc de îndrumare către calea cea bună. Că scopul și durata controlului este numai acela de a aduna bani la bugetul statului, bani de care să murim noi în Ambulanțe în drum spre spitale. Și dacă nu avem acest noroc, să murim în Ambulanță, oferta se diversifică în spitale: un malpraxis, o infecție nozocomială, că e la supraofertă.
Dacă nu, te omoară vreun amic de-al primarului în vreun club autorizat în dorul lelii. Sau un cârnățar agreeat de “organe” care bagă verzitură de carne-n mezel – că iese cu oțet și detergent (că și Împăratul Romei, Nero, se spăla pe dinți cu DERO).
Stăm strâmb și încercăm să judecăm drept lucrurile: dăm bani să-și umple buzunarele toți băieții deștepți ai tuturor sistemelor din acest lagăr de exterminare prin supra-taxare care este România: de la factura de apă-canal, la cea de gaze și curent, tot o taxă și-o acciză și un ban la băiatul deștept care căpușează factura plătim. Asta știm să facem: să dăm bani și să ne văităm. Au devalizat milițienii și securiștii Bancorex? Nici o problemă, am avut o taxă-n benzină până anii trecuți și am scos din buzunare și-am acoperit ce s-a furat. Orice scutire de taxă la vreun mare capitalist de cumetrie își are corespondentul în portofelul și văicăreala noastră.
Disponibilitatea pentru proteste a românului și eficiența demersurilor sale sunt doar niște iluzii. Să ne indignăm și să luăm atitudine nu știm să o facem. Să închidem băierile pungii și să ne cărăm în vacanță, sau concediu, precum porumbeii voiajori de la Cotroceni – și să-i lăsăm pe ăștia să-și împartă ceea ce n-au, nu avem voința să o facem. Să închidem și să plecăm până când se hotărăsc ei să ne arate exact pe ceea ce se duc banii, nu să aflăm pe surse din ceea ce se mai scurge din vreun dosar când mai e arestat unul căzut în dizgrație.
Că nici în dosare nu mai cred. Nu mai cred în nici o descindere a cameramanilor însoțiți de mascați… sau invers. Că, în învălmășeala produsă, nici nu mai știi care dintre ei pun cătușa suspectului și care-l întreabă tălâmb: ați comis fapta?
Pas cu Pas dă rateuri cardul de săntate.
Pas cu Pas se modifică Codul Penal.
Pas cu Pas năvălesc militarizații ANAF-ului în portofelul civililor români.
Pas cu Pas intră SRI în calculatoarele noastre (azi mâine va trebui să ne înregistrăm IP-ul la Poliție, să se știe care a fost măgarul care a mâzgălit contra statului și partidelor unice pe pereții virtuali).
Și, cu toate acestea, de 26 de ani, distilăm cu votul nostru numai pușcăriabili să ne conducă. Din ce în ce mai pușcăriabili.
Citește și Românul și palada unui creier mic
