Cu toții ne-am uitat cândva, în copilărie, fascinați la buldozere. Era ceva aproape hipnotic în modul în care o lopată metalică uriașă putea face praf un zid în câteva secunde. Dar odată cu vârsta, începem să înțelegem ce înseamnă, de fapt, să dărâmi. Nu e doar un joc. E o artă a distrugerii. Iar Rusia, în acest sens, e un adevărat maestru (E)Rodin al demolării simbolice.
În ultimii ani, Moscova a început să ne trateze fățiș nu ca pe vecinii săi periferici, ci ca pe niște obstacole istorice în calea idealurilor de hegemonie euroasiatică. Așa a apărut, în scenă, Alexandr Dughin, acest Rasputin postmodern, care poartă barba nu din pietate, ci ca simbol al unui alt fel de ortodoxie, una în care geopolitica ține loc de Evanghelie, iar demolarea identităților e un act de credință. Marele pontif al Eurasiei neo-imperiale e genul de profet care îți arată harta sufletului, dar numai dacă sufletul tău se află între Moscova și Teheran.
În acest decor slavonic și sumbru, opaițul lui Putin a desenat între granițele românești conturul de fum al lui Călin Georgescu, omul care, atunci când nu visează la „țărani harnici și daci mândri”, face naveta spirituală prin intermediari între Poiana lui Iocan și Dormitorul lui Volodea. Auto-intitulat „om al păcii și suveranității”, Georgescu pare a fi genul de personaj care crede sincer că dacii au construit piramidele, dar care, în același timp, găsește în ideile lui Dughin un ghid geopolitic de nădejde. O combinație toxică de mitologie și manipulare, servită cu zâmbetul blajin al unui bunic conspirativ.
Aleea statuară cu Legende Ideologice, pe care și-au rătăcit recent pașii 4 milioane de români, e completată de bustul lui George Simion, politicianul care ar putea vinde ideea unirii cu aceeași intonație cu care ți-ar vinde vinde un borcan de zacuscă (sau un snop de petarde) la târgul din Vălenii de Munte. Patriotismul lui miroase a naftalină, dar e tare vocal când vine vorba de „străinii care ne vor răul”. Mai puțin, desigur, când străinii respectivi vin de la Est și poartă blănuri metafizice.

Ca o torță care scânteiază în ceața identitară, George Simion pare să fi coborât direct dintr-un tablou cu haiduci pictat pe pânza unui reality show de după-amiază. Un patriot de vitrină, înfășurat în tricolor ca într-un prosop de baie, care strigă „România Suverană!” cu aceeași pasiune cu care alții strigă „Steaua nu-i FCSB!”. Simion nu e un simplu entuziast folcloric, ci unul luminat. De cine? De Farul Călăuzitor din Bucegi, aprins cu chibritul lui Putin și numit Călin Georgescu. De acel fals Nostradamus eco-dacic, care amestecă în același cazan misticismul geopolitic, agricultura bio și o doză consistentă de simpatie pentru „modelul rusesc”.
Ucenic sârguincios al lui Dughin, via nea Călin, Simion pare să fi prins repede lecția: românul nu mai e urmașul Romei, ci dacul liber fugit peste Nistru, la fratele său vitreg, slavul. Getul vrăjit de Vest dar chemat, în sfârșit, la matcă, de „ortodoxia geopolitică”. Azi, vocea lui Simion, cândva răgușită de atâtea scandări unioniste, începe să prindă o nouă nuanță, mai gravă, mai mistică, vizibil contaminată de verbul georgescian și de tăcerile apăsătoare ale lui Dughin. Nu mai e vorba doar de „Basarabia e România”, ci de „România nu e ce credeați voi că e”. Nu mai e latinitate, ci o „greșeală istorică”. Nu mai e Europa, ci o înstrăinare de sine. Simion, această portavoce a furiei moldo-carpatine, e transformat, aproape imperceptibil, în trompeta unei doctrine care visează nu la unirea cu Republica Moldova, ci la dizolvarea lentă a României în marea ciorbă eurasiatică, cu gust de vodcă geopolitică și ceapă metafizică. Practic, în piesa cu accente tragice și decor de păpușărie, Dughin este regizorul iar Georgescu, actorul principal, recită calm replicile pregătite de Moscova. Simion, băiatul de la lumini, învață încet-încet cum să aprindă reflectoare doar pe ce i se spune. Căci, în fond, ce e un patriot fără o regie bună?
Ideologic vorbind, această axă Dughin-Georgescu-Simion nu este altceva decât un buldozer roșu, imperial, un vector de dărâmare a ceea ce am clădit, cu greu, în decenii de zbateri culturale și politice: o identitate românească europeană, deschisă, dar ferm ancorată în moștenirea noastră daco – romană. Iar noi, în fața acestei noi colonizări ideologice, cu icoane rusești și manuale de geostrategie neofascistă, ne trezim, din nou, singuri, cu zidurile noastre fisurate.
Ironia? Se vorbește despre „renaștere națională”, dar ce renaște, de fapt, este o formă mutantă de supunere. Dughin ne spune că latinitatea noastră e o „construcție artificială occidentală”, iar unii dintre ai noștri îi cântă în strună, într-un cor în care patetismul ține locul gândirii critice. E ca și cum ni s-ar fura limba, istoria și fibra identitară, cu acordul păstorilor noștri autohtoni, care în loc de toiag, agită telefoane de live și sloganuri.
Nu e doar propagandă. E o formă de asasinat cultural lent, indus de Kremlin cu zâmbetul pe buze, în timp ce noi, în eterna noastră dilemă, ne întrebăm dacă nu cumva exersăm prea mult toleranța. Poate ar fi timpul să apărăm nu doar granițele fizice, ci și pe cele simbolice. Să spunem, măcar o dată cu voce tare: „Nu, mulțumim, am mai avut parte de frați mai mari și ne-au învățat doar să stăm în genunchi”.
Identitatea nu se urlă la miting, ci se trăiește, se învață și se apără, chiar și atunci când dușmanul vine cu icoane, discursuri despre tradiție și o carte de Dughin la subraț. Și da, uneori, trebuie să o spunem clar: demolatorii nu sunt constructori. Iar cei care vin cu ciocanul sau buldozerul, oricât de blând ar părea, nu vin să ne ajute. Vin să ne niveleze…