În 2023, plafonarea prețurilor la alimente începea cu un număr de 14 produse din coșul de bază al românilor, printre care pâine albă, telemea de vacă, făină albă de grâu, mălai, ulei de floarea soarelui, carne proaspătă de pui, cartofi albi, zahăr alb etc., ulterior fiind adăugate și altele.
La doar câteva luni de la lansarea măsurii protecționiste, în fața a ceea ce guvernul Ciolacu consideră a fi un succes al acestui proiect, două sunt îîntrebările impuse de orice analiză obiectivă: a funcționat această măsură, și dacă da, pentru cine?
Ca să putem răspunde, trebuie să ne uităm la cifre: cu cât s-au ieftinit, în medie, alimentele plafonate după introducerea măsurii? Aici ne ajută informațiile puse la dispoziție de Asociația Marilor Rețele Comerciale din România (AMRCR), potrivit căreia un maximum de scădere a prețurilor s-a situat în zona valorii de 20%, în ciuda unor campanii izolate care anunțau chiar și reduceri de peste 40% prin supermarketuri.
Un calcul simplu, care ia ca punct de referință prețul laptelui la raft înainte de plafonare, denotă faptul că un beneficiu la nivel de consumator de 20% nu reprezintă mare lucru, asta, încă o dată, în cazul fericit, media fiind de fapt de 10%, practic de 1-2 lei per produs.
Cât privește adresabilitatea reală a programului, și cea de a doua întrebare la care am făcut referire – cui a folosit măsura populistă a PSD+PNL? – răspunsul e simplu și intuitiv: celor cu venituri mici și foarte mici, adică pensionarilor, pentru restul măsura fiind inutilă.
În atare condiții se poate trage concluzia că plafonarea prețurilor la alimente a avut bătaie lungă și a fost una cu un calcul electoral foarte serios în spate, din moment ce categoria amintită, pensionarii, nu va uita faptul că Marcel Ciolacu ”a făcut asta pentru ei”.
Producătorii români, prejudiciați de plafonarea electorală a lui Ciolacu
În teorie, plafonarea prețurilor e simplu. Cineva trebuie să suporte, însă, lipsa adaosului comercial al respectivului preț.
Prețul unui produs alimentar se stabilește în felul următor: prețului cu care aliemntul pleacă de la producător, de pe poarta fabricii, sau a fermei, I se adaugă prețul procesatorului (în cazul laptelui, spre exemplu), apoi cel al transportului asociat cu acesta (de la poarta fabricii și apoi spre retailer) și, în fine, prețul retailerului, cel care stabilește adaosul comercial.
O plafonare a prețurilor, prin urmare, se stabilește undeva între aceste părți implicate și, de regulă, cel mai mult are de pierdut producătorul și cel mai puțin retailerul, din moment ce acesta stă pe cel mai mare cash flow.
În cazul plafonării lui Ciolacu, lucrurile au stat întocmai, acesta fiind de altfel și motivul pentru care majoritatea producătorilor au fost nemulțumiți de măsură, din moment ce ei aveau de pierdut cel mai mult.
Cum-necum, însă, au fost nevoiți să se conformeze, alternativa fiind ca produselor lor, și așa introduse cu greu pe circuitul marilor magazine, să le ia locul altele, produse în altă parte decât în România.
Concluzia? Artificiul economic gândit de Ciolacu a dezavantajat cel mai mult producătorii români.
